Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În octombrie 1989, Marius Harabagiu era soldat în termen la o unitate de infanterie din Râmnicu Sărat. De câteva luni câştigase titlul naţional la juniori, la lupte libere. Cariera sa sportivă era în acel moment pusă sub semnul întrebării, având în vedere că la Râmnicu Sărat nu putea să se antreneze. De la Hunedoara, antrenorul său încerca să îl mute de acolo. A ajuns câteva săptămâni mai târziu la Buzău, dar ziua de 22 decembrie a pus capăt carierei sale de performanţă.
RĂZBUNAREA MAIORULUI
În octombrie 1989, soldatul Marius Harabagiu a câştigat meciul decisiv pentru ASA Buzău, la categoria 100 de kilograme, la lupte greco - romane. Astfel, asociaţia sportivă din Buzău a reuşit să rămână în prima divizie.
În 1989, AS Constructorul Hunedoara avea o puternică secţie de lupte. Unul dintre sportivii de aici, Marius Harabagiu, reuşise, în primăvară, să câştige titlul naţional la juniori la lupte libere, categoria 100 de kilograme. Şi alţi elevi ai antrenorului Emil Nicoară obţinuseră rezultate foarte bune în diverse competiţii. Din păcate, trei sportivi foarte buni, Marius Harabagiu, Nicolae Traşcă şi Sorin Juverdeanu urmau să fie încorporaţi. Perioada de recrutare a coincis cu cea în care luptătorii se aflau în cantonament, pe Litoral. Acest lucru a stârnit furia unui maior de la Deva, care i-a trimis pe cei trei să îşi efectueze stagiul militar la UM 01258 din Râmnicu Sărat.
"În data de 21 septembrie 1989 am fost încorporat, alături de Nicu Traşcă şi Sorin Juverdeanu. Nea Emil Nicoară, antrenorul nostru, era foarte supărat că am fost trimişi tocmai la Râmnicu Sărat. Speraserăm că vom ajunge la Târgu-Jiu, unde am fi putut să ne continuăm activitatea sportivă. Antrenorul a tot făcut intervenţii peste intervenţii ca să ne transfere. Nu ştiam că nu se putea face asta, pentru că nu erau permise transferurile între armate. Noi aparţineam, la Râmnicu Sărat, de Armata a II-a, în timp ce Târgu-Jiu era arondat Armatei a IV-a.
Am ajuns într-o companie cu 1.800 de oameni, din care doar vreo 30 eram sportivi. Ni s-a promis că vom merge la Spartachiadă, la judo. Nu s-a întâmplat. Pe de altă parte, condiţiile din armată erau mizere. De fapt, nici nu ştiu cât era armată şi cât era bătaie de joc. Tot soldaţii erau cei care îşi umileau colegii. Noi nu suportam aşa ceva. Aveam altă personalitate. N-au reuşit să-şi bată joc de noi", îşi aminteşte Marius Harabagiu.
DE LA RÂMNICU SĂRAT, LA BUZĂU
De la Hunedoara, antrenorul Emil Nicoară continua să spere că elevii săi vor fi transferaţi în altă parte. S-a întâmplat că ASA Buzău, care avea echipă de lupte greco-romane, se afla în situaţia să retrogradeze din prima divizie. Antrenorul de la Hunedoara a vorbit cu cei de la Buzău şi le-a explicat că ar putea scăpa de necazuri dacă reuşesc să îi ia pe băieţii lui în lot. "Eu eram la lupte libere, dar diferenţa faţă de greco-romane nu e mare. Ei nu aveau om la sută.
Aşa am ajuns la sfârşitul lunii octombrie să lupt la Rădăuţi, la categoria 100 de kilograme. L-am învins pe un senior din Constanţa, iar ASA Buzău s-a salvat de la retrogradare. Pentru mine nu era un lucru ieşit din comun, deşi trecusem la alt stil. Antrenorii au promis că mă vor duce la Buzău", spune Marius Harabagiu. S-a întors la unitate. "Era foarte rău la Râmnicu Sărat. Mâncarea era infectă. Şi acum îmi amintesc acest lucru. Apă caldă era o singură dată pe săptămână. Normal că nu ajungeau toţi să se spele. Eram 1.800 de oameni.
Ne obişnuiserăm cu toate şi nu mai speram că vom reuşi să scăpăm de acolo. Deja începuserăm să dăm plocoane pe la unitate, în special ţuică, să ne lase de Sărbători acasă. Eram ca leii în cuşcă. Mai mult, deja participaserăm la şapte şedinţe de trageri. Făceam marşuri de câte 40 şi ceva de kilometri. Aşa s-au scurs zilele până la data de 6 decembrie. Dimineaţa a venit căpitanul şi ne-a zis: Harabagiu, Juverdeanu şi Traşcă veniţi cu mine! De astăzi sunteţi detaşaţi la ASA Buzău, la secţia de lupte. Mergeţi acolo!.
Ne-au dat ţinută nouă. Până atunci umblasem cu una peticită. Imediat au găsit lucruri noi în magazie. ASA Buzău avea secţii de lupte, box, handbal, fotbal, volei. Condiţii radical schimbate. Aveam norma zero la mâncare, era ca la mama acasă. Eram 35 de sportivi, aveam cantina noastră, televizor în cameră. Unitatea era amplasată lângă una de transmisiuni. Mai mult, în fiecare an, în 22-23 decembrie, toţi sportivii erau trimişi acasă până prin 3-4 ianuarie. Aveam haine civile şi buletinele le păstram la noi. În fiecare seară mergeam la patinoar. Noi făceam sport şi în timpul liber", povesteşte Marius Harabagiu.
"RADU CEL FRUMOS"
Cei trei sportivi simţeau că l-au prins pe Dumnezeu de un picior. Totul a durat până la 15 decembrie seara, când un locotenent, ce nu obişnuia să vină îmbrăcat niciodată în haine militare, a intrat în dormitor şi i-a rugat să nu părăsească unitatea. "Ne-am tot întrebat ce s-a întâmplat. El primise, probabil, ordin. Aflase că ceva nu e în regulă. Dimineaţa, la raport, ne-a spus comandantul nostru că suntem în alarmă. Altceva nimic. S-a dat «Radu cel Frumos». Ne-au pus să încărcăm nişte butoaie cu benzină în camioane. Ne-au şi spus că vom pleca la Timişoara. De ce şi cum - nici un cuvânt!
Noi nu aveam acces la Europa Liberă. Ne spuneau ofiţerii că lucrurile nu stau tocmai bine la Timişoara, apoi că suntem în război cu ungurii. La 17 decembrie ne-au dat armamentul, dar nu şi muniţie de război. Având atâtea şedinţe de trageri, le arătam colegilor cum să facă. Pentru noi nu era nimic ieşit din comun, dar cei care nu puseseră mâna pe o armă până atunci erau speriaţi. Au început să ne pună şi pe noi să facem plantoane. Se vorbea deja despre terorişti şi eram atenţionaţi să nu sară cineva gardul", continuă fostul sportiv.
RĂNIT ÎN UMĂRUL STÂNG
La data de 22 decembrie, fiecare soldat a primit câte 90 de cartuşe. La orele prânzului, soldaţii de la Buzău au văzut şi ei la televizor că soţii Ceauşescu au fugit. La ora 22 s-au tras primele focuri de armă spre unitatea din Buzău. Tot în zonă se afla şi comandamentul Armatei a II-a, dar şi alte unităţi militare. "S-a tras de pe nişte blocuri-turn, care erau lângă unitate. Când a început să se tragă, mi-am dat seama că nu sunt armele noastre, aveau un altfel de pocnet, sunau altcumva. Eram pe o alee, fiecare la locul stabilit, în dispozitiv. Ni s-a spus să nu lăsăm pe nimeni să atace unitatea, că avea un gard de beton înalt de 2-3 metri. Nu vedeam cine ar putea să fie dincolo de el. M-am aruncat la pământ. Au început steluţe albastre să vină de pe bloc şi un pocnet mai aproape. Apoi, s-a tras din faţă, cumva oblic, iar gloanţele veneau tot aşa.
Ne-am aruncat la pământ şi am început să tragem în gard. Eu am tras un încărcător, adică 30 de cartuşe. Stăteam în poziţia culcat, am simţit o lovitură puternică în umărul stâng. M-a nimerit cumva în lateral. Glonţul a intrat mai înspre spate, din oasele umărului a ricoşat în spate, la un centimetru de coloana vertebrală. N-am simţit pe moment decât o durere, ca şi cum aş fi primit un pumn puternic în umăr şi apoi o arsură până în gât. N-am mai putut să ridic capul. Mi-am dat seama că sunt rănit. Am pierdut noţiunea timpului, nu ştiu cât am stat acolo, ce am făcut. Am simţit sângele cald. Aveam haina de militar scurtă, groasă. Sângele n-a ieşit prin ea.
La un moment dat m-am ridicat, am prins arma de mână, m-am ars în palma dreaptă, pentru că era fierbinte, iar colegii mi-au povestit ulterior că pe alee se trăgea, dar eu o luasem la fugă printre gloanţe. M-am dus şi m-am băgat în magazia de alimente şi m-am culcat jos, pe beton. Acolo m-au găsit colegii pe la 2 noaptea. Ei nu ştiau ce e cu mine. Credeau că m-am speriat şi am fugit. Nu m-au căutat. Nici n-am realizat unde sunt. Ştiu că după ora 2 noaptea am ajuns la infirmerie. Când m-au găsit, m-au pus pe un scaun, dar nu îşi dădeau seama că sunt rănit, pentru că haina era groasă, de pâslă, şi nu ieşise sângele prin ea. Avea doar o gaură mică.
M-au apucat de mână şi am început să urlu, m-au stropit cu apă. A venit comandantul, căruia i-am spus că mă doare mâna. M-au dus la infirmerie. Acolo, am dat cu ochii de un sergent care avea capul desfăcut. I se vedeau creierii. Un maior, singurul doctor din unitate, nu mai prididea cu treaba. În noaptea respectivă, la unitatea noastră fuseseră şapte morţi şi 21 de răniţi. Nu s-a ocupat imediat de mine. Am pierdut foarte mult sânge. Doar robusteţea organismului m-a salvat (n.r.: el avea 1, 92 m şi 100 kg). De a doua zi am început să-mi amintesc. A venit maiorul, a încercat să-mi dea vestonul jos. Nu realiza că e glonţul în mine", rememorează Harabagiu.
OPERAT DE URGENŢĂ
Pe răniţi i-au evacuat la spital. S-a tras şi asupra ambulanţei cu care Marius Harabagiu a ajuns la unitatea spitalicească din Buzău. "Am ajuns în salon şi m-au pansat. A venit un medic ortoped, a văzut că nu pot să ridic mâna şi a zis că am un glonţ în mine. Dimineaţa, pe la 5.30, m-au luat din salon şi m-au dus în sala de operaţii. S-a tras şi asupra spitalului. Am înţeles că au venit doi medici de la Bucureşti. Ei ne-au operat. Atunci ţin minte că m-au pus la aparat şi mi-au arătat pe monitor şi glonţul. Nu mi-au făcut anestezie generală.
După ce l-au extras, mi l-au arătat. «Lăsaţi-mi-l mie», le-am cerut eu. Ei au zis nu, pentru că va fi probă la dosar. Când l-au extras au declarat că e glonţ de PM 7,62. Am stat nouă zile în spital, după care am fost trimis în infirmerie. Stăteam cu încă patru răniţi în salon. Unuia dintre ei, care fusese rănit în cot, i-au zis că e glonţ VIDIA, ce nu era în dotarea Armatei Române. Au schimbat declaraţia şi au spus că e de PM 7,62. A doua seară, asupra unităţii s-a mai tras, dar foarte puţin. Am ajuns şi la Spitalul Militar Central, unde au vrut să mă treacă în rezervă, cu revenire peste un an. Am refuzat. Apoi, am stat două luni legat în garou, ca să se prindă oasele. Mi-a dat o hârtie să nu fac efort", adaugă Marius Harabagiu.
La întoarcere au început şicanele. Antrenorii erau nemulţumiţi că nu mai putea să facă sport şi au vrut să îl trimită înapoi la Râmnicu Sărat. "Am avut noroc cu un maior, care se numea Coşconea, care m-a asigurat că, atât timp cât el va fi în funcţie, eu nu voi pleca de acolo. Am fost trimis şi la Medicină Sportivă, unde li s-a confirmat că nu mai pot să fac sport. Am recuperat şi vestonul, pe care l-am purtat aşa, cu sângele pe el, cât a fost vremea rece. Am primit şi un CEC de 5.000 de lei, dar şi nişte ajutoare în spital, adică margarină, nişte cutii de chibrituri. Se băteau asistentele pe ele. Parcă nici nu îmi vine să cred că am trecut eu prin astea", încheie Marius Harabagiu. A fost trecut în rezervă în septembrie 1990. Acum, locuieşte la Ghelari, lângă Hunedoara. Are un fiu de 17 ani, care practică şi el luptele libere.
Citește pe Antena3.ro
