Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Şcoala noastră era sub îndrumarea unui tovarăş Todea, de la municipiu, strungar, ajuns politruc printr-o şcoală la fără frecvenţă, la "Ştefan Gheorghiu". Simţeam un freamăt de nelinişte prin cancelarie în ziua când venea el. Profesorii erau mai nervoşi, strigau la elevi în pauze, îi înfundau cu note de patru, reclamaţiile curgeau spre diriginţi.
Tămaş stătea liniştit în fotoliul din mijlocul cancelariei şi vorbea despre pisica lui siameză. Avea o pisică alcoolică. El o învăţase, punându-i sistematic pălincă în lapte, de pe când era pui. Mai târziu asta făcuse dependenţă. Dacă nu-i dădea ceva de băut, cum simţea spray-ul de pe hainele tale, cum stătea pe tine. Când era trist, Tămaş pleca de la şcoală "mă duc să beau cu pisica, sunt sătul de voi", şi se ducea şi beau împreună.
Todea avea o slăbiciune ieşită din complexul lui de strungar ajuns secretar cultural la municipiu: îi plăcea să fie lăudat de profesori, iar Tămaş ştia asta. "Tovarăşe Tămaş, zicea Todea, vine Ziua Republicii. Ca profesor de istorie, trebuie să faceţi o acţiune, tovarăşe, la nivel de municipiu".
Tămaş începea să miorlăie ca pisica lui alcoolică. "Tovarăşe Todea, ştiţi că eu vă stimez foarte mult. Dumneavoastră sunteţi omul de viitor, nu un boşorog ca mine. Da, da, ştiu că v-am mai spus asta, dar v-o repet. Eu sunt un intelectual ramolit, tovarăşu' Todea, nu m-am călit la şcoala grea a muncii proletare ca dumneavoastră şi mai am doar câţiva ani până la pensie. Conştiinţa mea a rămas mult în urma vieţii social-economice, da' nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu mă mai ajută capul, tovarăşu' Todea.
Dumneavoastră sunteţi un om tânăr, de perspectivă, dar trebuie să fiţi şi generos. Să ştiţi că cu generozitatea o să intraţi în istorie. Vă spun eu, că sunt profesor de istorie. Uitaţi, am un coleg tânăr, el poate să facă mai bine acţiunea... Bineînţeles, bineînţeles, îl ajut eu, îl mai îndrumaţi şi dumneavoastră..."
Şi Todea râdea satisfăcut, uitându-se la noi să vadă dacă am băgat bine la cap ce a zis Tămaş despre el, iar eu trebuia să fac "acţiunea". Când rămâneam singuri, începeam să-l înjur pe Tămaş "de carul lu' Dumnezeu, şi Paştele mă-tii" şi cu cât îl înjuram, cu atât râdea mai tare, până îi dădeau lacrimile. Se oprea, trăgea aer în piept, se ştergea la ochi şi-mi zicea cu tandreţe aproape părintească: "Ştiu, sunt un porc bătrân". "O canalie", ziceam eu, trântind catalogul de catedră. "O canalie", repeta el. "Un bou!" "Un bou!", "O lepră cultivată!", "O lepră cultivată! Sunt o lepră cultivată, dar iartă-mă te rog, nu puteam să fac «acţiunea» aia. Ha, ha, iar l-am avut pe Todea. Se poate îmbrăca!" şi râdea iar în pumni, ca să-şi apere râsul.
Fragment din volumul Mihaela Miroiu, Mircea Miclea, R'Estul şi Vestul, Polirom, 2005, p. 116-117
