x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cabana

0
03 Noi 2009 - 00:00



Istoricul Michael Voslensky, unul dintre cei mai mari specialişti în politica sovietică, s-a născut în 1920, în URSS. A fost traducător la procesul de la Nüremberg, profesor de istorie la Universitatea Lumumba din Mos­co­va, a deţinut diverse funcţii în ca­drul instituţiilor academice sovietice şi al CC-ului.

Astfel a putut cunoaşte în­de­a­proape stilul de viaţă al unei categorii sociale pe care avea să o facă popu­lară în Occident: nomenclatura. Membru el însuşi, o vreme, al acestei categorii de privilegiaţi, Voslensky a reuşit în cartea sa "Nomenklatura" un tablou detaliat, pigmentat cu umor, ironie şi amărăciune al vieţii cotidie­ne al unui nomenclaturist.

La mo­men­tul apariţiei acestei cărţi se aprecia că volumul lui Voslensky re­pre­zen­ta un eveniment la fel de important precum cărţile lui Troţki şi ale lui Milovan Djilas. Cartea sa a făcut din "nomenclatură" un termen la fel de popular precum cel de "gulag". Prin privilegiile inimagi­nabile într-un stat care milita pentru egalitate, această categorie socială îşi merita pe deplin supranumele de "nouă aristocraţie" pe care i-l acorda autorul.

"Şeful de sector nu numai că pri­meşte o locuinţă, dar se vede cadorisit şi cu o «datcha», o cabană la ţară. Dar cine poate avea dreptul, în URSS, la o «dat­cha»? Teoretic, orice cetăţean care obţine de la Sovietul districtului res­pec­tiv o palmă de pământ sau care cum­pără o casă gata construită cu acor­dul Sovietului. Dacă aceasta a fost construită la iniţiativa cooperativei, obli­gatoriu, trebuie obţinută o autori­za­ţie de la conducerea cooperativei în ca­uză. Această reglementare, perfect logică în sine, suferă în practică asemenea distorsiuni din cauza existenţei claselor, încât accesul la acest tip de proprietate este rezervat pă­tu­ri­lor privilegiate ale societăţii. Sovietul districtului nu acordă teren construibil decât personajelor de marcă. Având în ve­de­re faptul că trebuie să dispui de 10.0000 sau 120.000 de ruble pentru a cumpăra o «datcha» în împrejurimile Moscovei, este evident că Sovietul nu va acorda autorizaţia necesară unui simplu muncitor, pentru că suma impusă reprezintă pentru el salariul pe şase sau zece ani.

Este utopic, într-adevăr, să ne imaginăm că el va putea vreodată să economisească o asemenea sumă din ceea ce câştigă. Adesea întâlnim în lucrările de specialitate apărute în Vest ideea că există în URSS o «clasă de proprietari de datchas». Fără a fi pe deplin falsă, această afirmaţie nu este pe deplin exactă: o asemenea clasă nu există, dar deţinerea unei datcha este legată efectiv de caracterul de clasă al so­ci­e­tăţii sovietice. Posesia unei cabane este înainte de toate un privilegiu rezervat intelectualilor.

Clasa no­men­c­lat­u­riş­tilor nu-şi face prea multe griji. Şeful nostru va intra liniştit în posesia unei datcha livrate la cheie, fără a trebui să se scuture de câteva mii de ruble (deşi îşi permite acest lucru), fără a trebui să alerge după materialele care mai lipsesc (pentru că lipsa lor este sistematică), şi fără a trebui să suprave­ghe­ze con­struc­ţia (misiunea cea mai dificilă dintre toate) sau să-şi facă griji, ulterior, în privinţa reparaţiilor. Cabana, care rămâne proprietate a statului, va fi pusă la dispoziţia sa şi la dis­po­zi­ţia familiei sale pentru toată vara. Ea este si­tuată într-o agreabilă zonă turistică, unde se ajunge uşor, este înconjurată de un gard viu foarte înalt, care o protejea­ză de indiscreţi. În interiorul ansamblului rezidenţial se află un maga­zin alimentar cu marfă de bună calitate, o cantină excelentă, un cinematograf, un club, o bibliotecă şi un te­ren de sport.

Chiria este simbolică. Un drum în perfectă sta­re duce la parcela sa. Şeful de sector va veni direct de la Stra­ia Plochtchad în maşina de serviciu - o Volga neagră cu nu­me­rele Comitetului central. Iarna, el iese din birou vi­ne­rea, odată treaba terminată, pentru a merge la casa de odih­nă a CC-ului. Un apartament îl aşteaptă şi el îşi poate primi acolo familia şi chiar şi prietenii. Mâncarea este şi acolo excelentă şi foarte ieftină; schiuri şi patine sunt puse cu gentileţe la dispoziţia sa. Intrarea la cinematograf este liberă.

Deşi şeful nostru foloseşte, de obicei, mai mulţi ani la rând aceeaşi reşedinţă de la ţară, el nu pierde din vedere nici o clipă că această casă nu îi aparţine. (...) Nimeni nu are grijă să bată un cui pentru a fixa o scândură des­prin­să (datcha sunt întotdeauna din lemn): se face apel la ad­mi­nistraţie pentru cea mai mică reparaţie. No­men­cla­tu­riş­tii se întind în hamacele lor, se plimbă, joacă tenis sau volei, mănâncă şi beau pe terase sau merg la cinema.

Contrastul faţă de cabanele obişnuite este izbitor: proprietarii acestora îşi petrec vremea săpând, bătând cuie, zugrăvind din zori până în seară. Asta nu înseamnă ca nomenclaturiştii se tem de efortul fizic. O mare parte dintre ei sunt de origi­ne ţărănească, iar grădinăritul li s-ar potrivi de minune. Dar, pur şi simplu, apreciază că nu se face. Munca fizică este sub demnitatea unui nomenclaturist. Ceea ce dovedeşte încă o dată dispreţul colectiv pe care parveniţii nomenclaturii îl au pentru munca ce este specifică clasei din care provin. Şi iată cum oameni care au crescut la ţară ajung să refuze să planteze flori, iar pasionaţii de automobile să nu se mai deplaseze decât în maşini cu şofer la dispoziţie.

Este nepotrivit pentru un funcţionar al nomenclaturii să posede propria cabană sau propria maşină. Este de fapt vorba despre o regulă nescrisă. Contravenientul riscă să treacă drept un liber cugetător sau drept cineva care nu este prea sigur de propriul viitor în sânul nomenclaturii. Este motivul pentru care şeful de sector care cumpără o datcha o trece pe numele părinţilor săi. (...)"
Fragmente din volumul "La Nomenklatura" de Michael Voslensky, Editura Belfond, pag 240 - 242
Traducere din limba franceză de Eliza Dumitrescu
Citeşte mai multe despre:   special,   nomeclatura

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de