Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Au trecut aproape 20 de ani, dar amintirile sunt încă vii. Şi la aceasta se adaugă viziunea a ceea ce s-a întâmplat în ultimele zeci de ani, satisfacţii, dar şi multe deziluzii. Atunci ne găseam într-o altă lume şi fără perspectiva de a ieşi din ea. Trecuse de mult iluzia lui "vin americanii!".
Într-o vreme, lucrurile se mai aşezaseră şi aveam speranţa că se mai puteau îndrepta, tot aşa cum se întâmplase în anii '60. La schimbare reală, de proporţiile celei care efectiv a avut loc, nu puteam nădăjdui şi sunt convins că nimeni nu putea gândi atât de departe. Dar, pe de altă parte, în lume avea loc o mare schimbare, zidurile se prăbuşeau, începând cu cele ale Uniunii Sovietice, fortăreaţa principală a sistemului, iar contrastul cu ceea ce avea loc la noi era izbitor şi totodată îl percepeam ca o cu totul nefirească evoluţie. Ani la rând trăisem cu simţământul că în România se desfăşurau schimbări fundamentale, care efectiv au şi avut loc, mai ales în comparaţie cu ceea ce se întâmpla în celelalte ţări captive. Începând însă cu anii '80, treptat, totul căpătase o altă înfăţişare.
Am trăit un ultim moment de culme al istoriografiei noastre, cel al Congresului Internaţional de Ştiinţe Istorice din vara anului 1980, reuniune care se desfăşoară în lume o dată la cinci ani şi care a avut loc pentru întâia oară în România şi cu un evident succes. Reuşisem atunci noi, organizatorii interni - eram în acea vreme secretar al Comitetului naţional al istoricilor -, să depăşim bariere ideologice neaşteptate. Am obţinut consimţământul organelor de partid ale vremii ca lucrările reuniunii, inclusiv discuţiile, să poată fi publicate necenzurate şi am izbutit chiar să organizăm o slujbă ecumenică! (...) Din păcate, barierele au apărut însă atunci când pe temeiul acestui succes şi al legăturilor stabilite sau dezvoltate se ofereau cele mai bune perspective pentru dezvoltarea relaţiilor, pentru schimburi de profesori şi cercetători, pentru proiecte comune.
La începutul anului următor, o dată cu restricţiile alimentare şi de altă natură pentru istorici au apărut sau reapărut treptat frânele şi apoi interdicţiile care au anulat practic tot ceea ce se realizase sau se putea realiza. Într-o vreme, s-a mai putut participa la reuniunile istoriografice de peste hotare, dar treptat barierele s-au coborât. Personal, un semnal l-am avut când, ales în toamna anului 1988 membru corespondent al Societăţii Sud-Est Europene de la München, n-am primit paşaportul pentru a participa la ceremonia în care se remiteau titlurile celor câţiva aleşi de peste hotarele Germaniei federale.
În 1989, am putut circula înăuntrul "borcanului socialist" participând la Congresul Societăţii de Istorie din RDG desfăşurat la Berlin şi apoi, în septembrie, la Congresul de Studii Sud-Est Europene de la Sofia. În schimb, din nou, cum mi se întâmplase în anii 1970-1971 - în urma plecării fiului meu - şi în 1975-1977, mi s-au refuzat plecările "occidentale" în tot cursul anului 1989. Îmi amintesc cu recunoştinţă curajul academicianului Radu Voinea, preşedinte în acea vreme al Academiei Române, rămasă doar cu câţiva funcţionari, care a intervenit atunci de şase ori la Direcţia de paşapoarte, evident fără succes, în favoarea eliberării doritului paşaport. Între altele, eram invitat de Asociaţia de istorie contemporană a Europei pentru a lua parte la reuniunea de la Strasbourg consacrată bicentenarului Revoluţiei franceze din 1789. Paradoxal, la această reuniune au primit paşapoartele şi au putut participa Dan Amedeo Lăzărescu şi Şerban Rădulescu-Zoner!
Bicentenarul Revoluţiei franceze n-a fost agreat de Cabinetul 2, date fiind relaţiile tensionate dintre Mitterrand şi Ceauşescu. După ce mi-a apărut un studiu într-un volum editat de Academia de ştiinţe din Berlin, l-am vizitat pe academicianul Radu Voinea, i-am înmânat un extras şi i-am propus ca şi Academia Română să se implice în această importantă comemorare mondială. A dat curs sugestiei, dar consecinţele au fost destul de neplăcute.
Pentru invitarea ambasadorului Franţei trebuia aprobarea Cabinetului 2, or, când Elena Ceauşescu a aflat de această iniţiativă, a explodat şi la început a interzis şedinţa de comemorare, iar apoi a început să cenzureze programul. Eu trebuia să ţin o comunicare despre "Influenţa Revoluţiei franceze şi a ideologiei ei asupra procesului de constituire a statului român modern". M-am pomenit cu titlul schimbat într-o lecţie-clişeu: "Lupta pentru unitate şi independenţă a poporului român", care nu avea legătură cu tema reuniunii.
Pus în această situaţie, am telefonat lui Mircea Muşat, care "păstorea" problemele istoriografiei la Secţia de propagandă a partidului, şi i-am spus că nu am timpul necesar pentru a întocmi noul text (de fapt, voiam să evit de a o face!) şi că îl rog să mă scoată din program. Răspunsul său nu-l voi uita, el dezvăluind şi faţete ascunse ale sistemului! "Tovarăşe profesor, mi-a spus el, schimbaţi doar titlul şi vă citiţi textul dvs.!" Aşa am şi procedat şi până la apariţia lucrărilor şedinţei a venit decembrie 1989 şi am putut să redau comunicării titlului ei cuvenit! N-a venit însă permisiunea de a-l invita pe ambasadorul Franţei, călcându-se o regulă de politeţe elementară, şi nici nu s-a îngăduit să se anunţe public şedinţa de comemorare. Funcţiona însă în acea vreme "radio-şanţ", şi sala a fost plină de ascultători!
În vară, am avut un colocviu cu participarea unor colegi italieni, în frunte cu Bianca Cavalotti, nepoata lui Nicolae Iorga. Colocviul s-a desfăşurat la Institutul de Istorie "N. Iorga", dar în "mic comitet", iar vizitatorii noştri au făcut ironii privind situaţia singulară a României, izolată şi în accentuat contra timp, ironii la care nici nu doream şi nici nu puteam să răspundem. A fost o întâlnire "încorsetată", când nici nu gândeam şi nu speram că numai după o jumătate de an aveam şi noi să reintrăm în normalitate şi cu paşaportul în buzunar aveam să reluăm dialogul cordial şi necesar cu colegii şi prietenii noştri italieni, ca şi cu cei din întreaga lume.
În afara întreruperii dreptului de a călători la reuniunile de profil, la 13 martie 1989 mai primisem o lovitură personală. Când a avut loc o recompunere a consiliului ştiinţific al institutului - din care făceam parte de peste un sfert de veac -, m-am pomenit exclus, la indicaţia organelor de partid municipale, inclusiv din vicepreşedinţia pe care o deţineam din 1970. Având în acel moment 65 de ani împliniţi, am vrut să mă pensionez, dar m-a oprit de la acest lucru Ştefan Ştefănescu, directorul nostru. Am rămas mai departe pe corabia care "naviga" pe o mare furtunoasă! Existase un proiect cu un număr de ani mai înainte ca localul institutului să fie dat unei ambasade, ceea ce arăta că nu mai era considerat o instituţie-pilot, cu tot renumele său internaţional!
Cu toate acestea, institutul nostru rămânea pentru noi o insulă, în care ne puteam desfăşura activitatea, ca şi cum valurile nu ar fi bătut! Ultima mea lucrare de plan, pe care o redactam şi o încheiam chiar în 1989, a fost o carte consacrată începuturilor domniei lui Carol I. Aveam s-o public la Editura Militară în 1991, fără a schimba un rând, putând doar să adaug, ceea ce evitasem în situaţia dată din 1989, o portretizare a domnitorului Carol, iniţial nedescriind - potrivit Constituţiei din 1866 - decât îndatoririle şi drepturile sale.
Editând colecţiile sale de izvoare, institutul a continuat să realizeze în acel ultim an al sistemului ce avea să fie înlăturat şi un număr de lucrări de interpretare, care, ca şi cea amintită a mea, reprezentau contribuţii la elucidarea diferitelor aspecte şi probleme istoriografice, care nu cădeau în "păcatul" lozincilor şi al unei gândiri primitive. Dar, totodată, dacă în anii '70 lucrul acesta se mai făcea cu sentimentul că erau apreciate eforturile şi rezultatele, de data aceasta, atmosfera se schimbase, zilele se scurgeau apăsător. În institut exista însă un spirit de solidaritate între noi şi de devotament pentru instituţie. Îmi amintesc cum la o ploaie puternică, din pricina defectării sistemului de canalizare, a fost inundat subsolul, în care se afla şi unul dintre depozitele bibliotecii noastre. Fără ca o persoană să fi fost înştiinţată, în mod spontan, am venit cu toţii "pe corabie" şi timp de câteva ore întregul personal ştiinţific şi administrativ am lucrat la scoaterea cărţilor din primejdia ce le ameninţa.
Mă gândesc dacă astăzi ar mai avea loc o astfel de reacţie! Şi atunci, zilele nu ne erau prea senine. Plata datoriilor externe ar fi putut îngădui, chiar în concepţia primitivă a conducătorului, o îndulcire social-economică a regimului, dar acest lucru nu avusese loc, după cum nu se întrezărea nici o revenire la "liberalismul" de care beneficiasem la mijlocul anilor '60. Nu se izbutise în acel an, în ceea ce privea institutul, să revenim la o formă "mai intelectuală" de învăţământ politic, pe care ni-l asigurase câţiva ani un cărturar - Radu Florian; eram supuşi mai departe unui învăţământ lozincat, similar celui din oricare întreprindere industrială. În schimb, ne îndreptam către Congresul al XIV-lea!
