Câte ceva despre "Complexul Ceauşescu"

Revenind la cariera mea de cineast, pot spune că în toată această lungă perioadă au existat doi oameni de excepţie, M. Muşat şi I. Ardeleanu, consilierii pentru istorie ai lui Ceauşescu. Ei au înţeles efortul meu şi au luptat pentru o istorie adevărată. Fie-le ţărâna uşoară! Din păcate, i-am pierdut pe amândoi, mult prea devreme, în 1995.

Câtă diferenţă între ei şi alţii. Ce puteau gândi un Postelnicu, Bobu sau Dincă, atunci când oameni învăţaţi, ca Dumitru Popescu, Manea Mănescu, George Macovescu şi atâţia alţi intelectuali de vază, se scălămbăiau în ido­latrizarea celor doi tirani analfabeţi; tot ce făceau şi spuneau aceştia pentru ei era sfânt.

În 1969, în timpul pregătirilor la filmul "Mihai Viteazul", mă aflam în sediul CC la biroul lui P. Niculescu-Mizil, care răspundea atunci, cred, de propagandă. Trebuia să obţinem aprobarea realizării marelui film în coproducţie cu o societate americană.

Pe scurt, pro­punerea era următoarea: 4 milioane de dolari pentru producţie şi următorii actori: Charlton Heston - în rolul lui Mihai, Eli­zabeth Taylor, Richard Burton, Orson Welles, Laurence Olivier şi Edward G. Robinson (care era născut în România). Cu Orson Welles şi Laurence Olivier lucrasem la "Lupta pentru Roma", un film făcut de CCC Film Berlin (producător A. Brauner) şi eram cu aceşti superactori în relaţii prieteneşti. Orson Welles mi-a plătit o dată, la München, un pahar de whisky, ceea ce se pare era un lucru foarte rar pentru el.

Americanii obţinuseră acceptul tuturor acestor actori ca eu să fiu regizor. Nu era un lucru uşor. Filmul, până la  urmă, a costat 20 de mi­lioane de lei, ceea ce corespundea cu circa 1 milion de dolari. Imaginaţi-vă un "Mihai" de cinci ori mai bogat şi cu distribuţia pe care am enumerat-o. Niculescu-Mizil a revenit de la Ceauşescu cu acceptul acestuia, în timp ce avionul care trebuia să mă ducă la Paris era special întârziat pe Aeroportul Băneasa.

Fără bagaje, am ajuns direct la aeroport. Atunci când avionul a început să ruleze pentru decolare, a fost reîntors şi Dumitru Fernoagă, venit chiar pe aeroport cu o maşină (Zil) m-a dus din nou la CC. "Ge­niul Carpaţilor" se răzgândise, voia un film numai cu actori români. Adevărat patriotism! Se pare că schimbarea se datora unei scrisori făcute de Mircea Albulescu direct lui Ceauşescu. Aceasta era informaţia primită de Titus Popovici (nu am controlat-o).

De atunci şi până în luna mai 1970, am avut 128 de variante ale producţiei acestui film. Doar curajul lui Ion Brad m-a salvat, acceptându-se în final varianta  cerută de mine ca în rolul lui Mihai să fie Amza Pellea. (...)

În anul 1988, eram gata cu "Mircea", nu "Mircea cel Mare", cum pretindea, în octombrie 1999, dl preşedinte Emil Constantinescu. Am trecut diversele cenzuri şi s-a fixat premiera la 5 iunie la Sala Palatului.
Lucram în Germania, când, la 3 iunie, Dulea, şeful cinematografiei, îmi dă un telefon: "Tov. Sergiu, trebuie să veniţi de urgenţă la Bucureşti", "Vin oricum, am răspuns eu, pe 5 am premiera". "Nu, premiera nu mai are loc. Tovarăşii vor să stea de vorbă cu dumneata şi Titus Popovici." "Vă rog să transmiteţi oricui că eu nu fac la «Mircea» nici o modificare. Nu vin la Bucureşti." Eram ferm convins să nu fac nici o concesie nimănui. Ţineam prea mult la acest film. Ce se întâmplase? Ceauşeştii îl văzuseră şi, în pofida primitivismului lor, au înţeles totuşi ceea ce făceam. Din Principele Mircea, eu am făcut un conducător opus din toate punctele de vedere lui Ceauşescu.

M-au mai sunat la telefon Titus şi Suzana Gâdea. Am rămas ferm pe poziţie: "Nu fac schimbări, nu vin la Bucureşti". Întâlnirea a avut loc la 4 iunie, între Titus Popovici, Suzana Gâdea şi cei doi dictatori. Trebuia să schimb începutul, mijlocul şi sfârşitul. Evident, filmul nu le plăcuse. Ei ar fi vrut să se recunoască pe ei, problemele şi teoriile lor. Eu făcusem exact invers, problemele erau altele, oamenii total diferiţi. Era o înfruntare.

În toamnă, din ordinul ei, mi s-a ridicat paşaportul. În casă aveam cinci microfoane, iar telefonul era de ani de zile ascultat. În 1987, am fost anunţat de la ACIN că ambasadorul american doreşte să vadă filmul "Mihai Viteazul". Proiecţia a avut loc la ACIN, într-o sală mică de la subsol. În sală erau doar ambasadorul, soţia şi eu. Pe durata proiecţiei, i-am spus că sunt împotriva regimului ceauşist şi că aştept un moment prielnic pentru a acţiona.

În 1986, americanii mă primiseră excepţional la Los Angeles şi dădusem la "Vocea Americii" un interviu destul de riscant. Cu ocazia filmlui "François Villon" (1986-1987), acelaşi lucru îl spuse­sem şi ambasadorului francez. Aceşti doi oameni şi nimeni altcineva nu au ştiut ceva în această direcţie. La 31 ianua­rie 1989, la o recepţie avută la reşedinţa ambasadorului american, le-am confirmat hotărârea mea. Acestea sunt singurele mele legături cu "forţe străine". Niciodată nu mi s-a făcut vreo pro­punere, nici de o parte, nici de alta.

Ideea exprimată de Elena Ceauşescu subofiţerului de Miliţie Paisie, la Târgovişte, că aş fi agent german, nu are nici un suport real. Recunosc însă că aveam acasă, fără permis legal, o puşcă (22 I.r) cu lunetă şi amortizor de sunet (12 focuri semiautomate), un revolver 22 I.r., cu nouă focuri, şi o grenadă defensivă. Toate acestea, împreună cu muniţia aferentă, le-am dus la ambasada germană la 22 decembrie 1989, ora 12:00, înainte de a ieşi pe post la tv şi le-am dat dlui Mertens Jurgen, vecinul meu din Str. Zambaccian. Această întârziere a permis lui Caramitru şi Di­nescu să intre în emisie înaintea mea.

La 22 decembrie 1989, intrând în biroul lui Ceauşescu, am văzut, pe una din mese, scenariul şi decupajul filmului "Mircea". Era şi o scrisoare semnată de Titus  Popovici, prietenul meu cel mai bun. Scrisoarea cuprindea 17 pagini: întâi era o comparaţie între ceea ce scrisese el în scenariu şi ceea ce filmasem eu; în partea a doua, erau scrise secvenţele propuse în discuţia de la 4 iunie, pe care o avusese cu cei doi dictatori. Am păstrat-o ca amintire. Când m-am  întors în ţară, cu toate insistenţele lui Dulea şi ale Suzanei Gâdea, nu m-am atins de film. Nu am ţinut cont de paginile rescrise de Titus.

În noiembrie 1989, filmul a fost văzut din nou de Ceauşescu, dar o variantă tăiată de Fernoagă şi Dulea, apoi lipită la loc şi aşa a avut loc premiera la Cinema "Patria", în timpul Congresului, iar după două zile a fost scos din cinematograf. Mai mult ca sigur că celor doi le era frică să nu fie descoperiţi. Oricum, au fost curajoşi! A urmat Revoluţia. Din ordinul cui, la 21 decembrie, "Mircea" a apărut din nou la "Patria", nu mai ştiu. Are acest lucru vreo legătură cu încercarea lui Ceauşescu de a se întâlni cu poeţii Dan Deşliu şi A. Păunescu în aceeaşi zi de 21.12.1989?
Din volumul Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere. Decembrie 1989, Editura All, Bucureşti, 2005, p. 501-504