Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Se încheiase de zile bune al XIV-lea Congres al partidului. Ceauşescu fusese reales, în ciuda zvonurilor care îl creditau pe Nicuşor, mezinul cuplului prezidenţial, succesor în fruntea partidului şi statului. Şi totuşi, "Tovarăşul" părea să fie frământat de gânduri. Membrii CPEx-ului au fost "consultaţi" în legătură cu "probleme la ordinea zilei". Li s-au cerut, nici mai mult, nici mai puţin, decât "propuneri de guvernare". Să fi fost tardive încercări de înnoire? Sau un test de încredere? Atmosfera acelor zile este descrisă de Dumitru Popescu, în volumul memorialistic "Cronos autodevorându-se...".
După vreo două săptămâni ne-am trezit că cere membrilor CPEx propuneri pentru un program de guvernare: să punem pe hârtie ce credem noi că trebuie făcut în scopul rezolvării problemelor la ordinea zilei. Ce voia să însemne aceasta? Recunoaşterea fiascoului congresului, declararea acestuia ca o farsă, confirmarea că n-a fost nici o legătură cu problemele reale ale guvernării? Sau întindea o capcană? Pipăia cât de mult s-au îndepărtat unii de el? Aflase câte ceva despre părerea noastră privitoare la congres şi ne constrângea s-o expunem oficial, cu argumente, dând formă clară divergenţelor politice? Ideea a sunat straniu. Nu ne-a pus sula în coastă, reieşea că avem destul timp. L-a pus apoi pe cancelar să tatoneze, să vadă în ce ape ne scăldăm. "Cum staţi cu propunerile?", a întrebat acesta pe unul şi pe altul, la telefon. Nici el nu se grăbea.
Mă apucasem de treabă, condeiul începuse să zboare pe hârtie şi, în timp ce-mi elaboram propriile "teze", nu ştiu de ce, făceam abstracţie de faptul că trebuie să le predau lui Ceauşescu.
Era un exerciţiu fără precedent; când am terminat, am stat câteva zile şi m-am întrebat ce am de gând să fac în realitate cu topul de hârtii scrise. M-am mai interesat la cancelarie cum decurg lucrurile, n-am primit un răspuns edificator. Nu ştiu dacă predase cineva ceva, dar Cancelaria nu mai părea interesată să primească lucrările. Acţiunea căzuse în desuetudine. De altfel, evenimentele s-au precipitat şi "propunerile de guvernare" au devenit caduce. Am dat de ele la începutul lui ianuarie, când m-am apucat să pun ordine prin hârtii. Am râs în sinea mea de caraghioslâcul ideii lui Ceauşescu, ca şi de propria-mi naivitate, şi am rupt primul program politic pus vreodată pe hârtie de subsemnatul.
După congres a început, de asemenea, să circule zvonul că N.C. şi clanul pregătesc o amplă remaniere a organelor de conducere politică şi statală. Probabil că ideea fusese pusă în circulaţie ca să pregătească spiritele, precizându-se şi data evenimentului: începutul lui 1990. În închisoare, Postelnicu mi-a confirmat că nu era zvon, acţiunea find pregătită până în cele mai mici amănunte: avea să fie restructurat CPEx, se hotărâse numirea unui nou premier şi a altor miniştri, se înlocuiau membrii Consiliului de Stat, însumându-se astfel cea mai mare schimbare de cadre produsă vreodată sub jurisdicţia lui Ceauşescu. Nu operase nimic la Congres, pentru a-i demonstra lui Gorbaciov că PCR este monolit granitic şi că năzuinţa aceluia de a sparge unitatea establishment-ului român nu are nici o şansă. De ce în ianuarie sau februarie, când urma să se producă vânzoleala, nu mai era atât de stringentă unitatea politică, e greu de dedus. Postelnicu ştia pe dinafară listele cu propunerile nominale pentru toate posturile, dar această bucătărie de cadre nu cred că mai prezintă astăzi interes. În privinţa situaţiei mele personale, perspectiva se contura îmbucurătoare, chiar roză: aveam să ies din CPEx (după un stagiu de 20 de ani) şi să reprezint ţara într-o capitală vestică. N-a fost să fie; alţii se pregăteau să-mi ofere ceva mai original, aici, acasă, şi au fost mai iuţi de picior. La rândul său, Ceauşescu, răpus de diabet, hărţuit de adenom de prostată şi hemoroizi, împuţinat de o scleroză cerebrală galopantă, îşi pregăteta retragerea somptuoasă, deocamdată în Pantheonul relicvelor vii ale mişcării muncitoreşti, apoi sub arcul de triumf al monumentului eroilor comunişti (abia scăpat recent de arhitecţii bucureşteni din mâinile patriarhiei). Urma să ocupe loja centrală a areopagului de partid în calitate de preşedinte de onoare, oscilând încă, pentru funcţia activă, între cei doi presupuşi succesori de drept (în ordinea conceptului coreean), Elena şi Nicu Ceauşescu. Nici el n-a mai apucat să se înfrupte din repausul edenic, rămânând să aştepte în ediţiile viitoare, încă îndepărtate în timp, ale manualului de istorie a României.
Dumitru Popescu, Din volumul Cronos autodevorându-se... Reducţia celulară. Memorii V, Curtea Veche, Bucureşti, 2007, p. 12-14.
Citește pe Antena3.ro
