Ceauşescu ura televiziunea

Nu mai este un secret pentru nimeni. Nici măcar pentru cei care n-au apucat să trăiască în Epoca de Aur. Ceauşescu s-a folosit din plin de televiziune, cu toate că o ura din tot sufletul.

După cum ne-a declarat Gheorghe Verman, cel care, timp de peste 25 de ani, a rea­lizat emisiunea Viaţa Satului, To­varăşul "avea o ură că, dacă ar fi putut, ar fi făcut-o una cu pă­mântul". "De altfel, nici nu a călcat vreodată în clădirea actuală a Televiziunii. De aceea i s-a făcut studio la Comitetul Central şi toate înre­gistrările se făceau acolo", a adău­gat Verman.

Realizatorul tv îşi aduce aminte că Tovarăşul avea diverse motive pentru a nu fi încântat de televi­ziune. În primul rând avea impresia că este foarte scumpă. "Şi nu era deloc aşa. Radioul era cu mult mai scump. Pentru că emitea atunci numai pe unde medii şi lungi. Iar astea sunt de mare pu­tere şi costă mult, pe când televi­ziunea era FM", povesteşte Gheor­ghe Verman. Apoi, trăia cu impresia că imaginile color ridică şi mai mult costurile unei emisii tv. Ceea ce iar nu era adevărat. Emisia în alb-negru era cu mult mai scumpă. Cu timpul, au început să urască televiziunea din alte motive. Îm­bă­trâ­ni­seră şi nu mai dădeau bine pe sticlă. "Şi atunci se supărau şi dă­deau vina pe operatori, că nu-i fil­mează bine, că-i filmează urâţi", a adăugat realizatorul TV. Lui Nicolae Ceaşescu nu-i plăcea nici ideea mai multor oameni la un loc. Toate emisiunile erau cu unu, maximum doi oameni în cadru: "Cea­u­şes­cu nu suporta să vadă mulţi oameni la televior, aşezaţi în jurul unei mese. Voia plan contra plan. Ca să fie atent la expresia feţei", po­ves­teş­te Verman.

Secretarul General al Partidului îşi făcuse un obicei din a aduna ma­te­rialele filmate în emisiuni precum Viaţa Satului sau Reflector. Apoi le punea cap la cap şi-i chema pe toţi la CC. "Ceauşescu avea o memorie foarte bună. Ins­truc­ţie nu prea avea, dar era şiret. Şi când se apropiau congresele fă­cea teleconferinţă cu prim-secretarii, cu secretarii cu agrarul, pro­iec­ta secvenţele şi-i scula pe toţi în picioare. Iar ei nu mai aveau ce zice, pentru că imaginile vorbeau de la sine", povesteşte Verman.

Realizatorul tv îşi aduce aminte că existau şi cazuri când reuşeau să-l păcălească pe Tovarăş. "Am făcut Reflectoare o perioadă. Şi îmi amintesc că am făcut un Reflector la un IAS în Ialomiţa. Preşedintele IAS-ului era atunci Ioan Oancea, fostul ministru al Agriculturii. Se începuseră nişte contrucţii pe care nu le terminaseră. El a început cu «Ce-mi faci, tovarăşe Verman?!». L-am întrebat cât îi ia să facă tot ce trebuie. Şi mi-a spus o săptămână. Apoi, după o săptămână am dat materialul cu ce s-a făcut şi a doua zi era îndreptată situaţia. I-a plăcut lui Ceauşescu atât de mult că a dat ordin aşa să se procedeze", a adă­u­gat Gheorghe Verman.

Realizatorul emisiunii Viaţa Sa­tului îşi aminteşte că în perioada comunistă exista o oarecare te­me­re de sistem. Dar este convins că relele nu plecau de chiar atât de sus. "În general, oamenii care au venit preşedinţi la radiotelevizi­u­ne erau nişte oameni de bine. Erau însă înfricoşaţi de sarcina pe care o primeau, pentru că, în primul rând, nu erau instruiţi pentru aşa ceva – ei făcuseră cu totul altceva –, în al doilea rând, li se incuba de la început teama: executaţi, că dacă nu, zburaţi", explică Verman. În plus, menţionează realizatorul tv, s-a făcut mult rău din acest punct de vedere: "Dacă la o vizionare colectivă Tovarăşul întreba cine e ăla care stă în dreapta, se înţelegea că respectivul trebuie dat afară. Deşi era o curiozitate firească a unui om care nu ştia cine e respectiva persoană". De altfel, spune Verman, existau şi conjuncturi favorabile. De exemplu, în urma unei vizionări colective, Petre Po­pescu a ajuns crainicul Televiziunii Române: "Pe el l-a văzut odată întâmplător şi l-a arătat, ală vreau să mă prezinte pe mine. Şi Petre Popescu a devenit astfel prezentatorul jurnalului. De altfel, un profesionist. Era foarte greu pentru ei să prezinte Jurnalul, întrucât pe perioada aia, când făcea vizite, venea filmul cu maşina, cu avi­o­nul, se prelucra şi trebuia să intre la Jurnal la ora 19:00. Nu mai era timp să faci altceva. Nu erau magnetoscoape, astea au venit mai târziu. Erau banda de film şi banda de sunet, care mergeau în paralel. Şi atunci, pe vizite se puneau sincroane şi apoi linişte, pentru ca prezentatorii de jurnal să citească exact între sincroane. Âla trebuia să se încadreze, pentru că altfel intra sincronul peste el. Era meserie, nu glumă".

Şi totuşi, după spusele lui Gheor­ghe Verman, lui Ceauşescu îi era frică de presă. În doi ani cât televi­ziunea a avut program redus la do­uă ore pe zi nimeni nu a fost dat afa­ră. "Ne-am mutat dintr-o parte în alta. Când la radio, când la tv. Cred că lui Ceauşescu îi era teamă de presă, în general. Mai ales că re­u­şiseră să fugă din ţară câţiva oa­meni din presă. Şi îi era teamă că ăia vorbeau şi puteau să-i în­vrăj­bească pe cei rămaşi aici", a po­vestit reali­zatorul emisiunii Viaţa satului.