x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cine se ridică împotriva culturii piere

0
Autor: Mircea Iorgulescu 14 Oct 2009 - 00:00



Un scriitor nu este nici erou, nici sfânt, nici martir. Vocaţia lui e alta, chiar dacă împlinirea ei - ori numai stră­dania de a împlini - a presupus şi pre­supune adesea şi eroismul, şi sfin­ţenia, şi martirajul. Asumate şi trăite în tainica intensă solitudine a creaţiei, eroismul, sfinţenia şi martirajul scriitorului sunt de obicei implicite, neostentative, convertite sau exprimate în operă, raportându-se la existenţa comună doar în chip superficial. Dar această situare în alt plan ori mai degrabă în alte planuri de existenţă dă numai măsura efortului şi a partidului creator, nu este câtuşi de puţin atributul unei condiţii privilegiate.

Condiţia scriitorului se cere înţeleasă în termenii diferenţei, nu dintr-o perspectivă ierarhică, nu în termeni de superioritate sau de inferioritate. Un scriitor nu este mai presus ori mai prejos decât semenii lui, el este altfel. Atât şi numai atât: "altfel". Însă pentru a-l accepta, măcar pentru a-l accepta dacă nu şi pentru a-l în­ţe­lege, este nevoie de toleranţă. De aceea, probabil, fanatismul, teroarea şi intoleranţa au fost şi sunt dintotdeauna duşmanii ireductibili ai artei, iar dintre arte duşmanii mai cu seamă ai literaturii, altfel spus, ai artei cuvântului scris. Şi nu oare dintr-o frică mistică sau poate mai degrabă dintr-o gândire teribilă s-a născut în România ideea grotească a înre­gis­tră­rii şi controlului maşinilor de scris? Era de aceea inevitabil ca sistemele totalitare, dintre care singurul capabil să dureze s-a dovedit a fi cel comunist, până acum cel puţin, să intre în conflict cu literatura şi cu scriitorii. Faimoasa teză leninistă a existenţei celor două culturi conţinea de fapt ideea - ideea, dar şi îndemnul - de a se efectua o vastă epurare culturală.

Cum şi în cel fel s-a produs epurarea culturii şi a literaturii în Rusia sovie­tică şi, după al doilea război mondial, în ţările din estul Europei, se ştie. Dar epurarea, întreprinsă pe scară largă, a fost dublată de o încercare de anexiune şi de aservire încă mai nocivă. Fiindcă toate epurările culturale s-au dovedit a fi, de-a lungul istoriei omenirii, zadarnice. Mai devreme sau mai târziu au eşuat toate. Cine se ridică împotriva culturii piere. Se ştie cine a fost sinistrul personaj care la auzul cuvântului "cultură" simţea nevoia irezistibilă de a pune mâna pe pistol. Şi poate va veni şi vremea să ne întrebăm de ce în limbajul oficial românesc de azi a fost scoasă această expresie până şi din textele de factură pur administrativă referitoare la învăţământ. Această dispariţie ră­mâ­ne, oricum, unul dintre semnele "epocii", o epocă - de astă dată fără ghi­limele - care a dezvoltat atât de "crea­tor" modelul stalinist încât nu doar l-a depăşit, dar l-a şi transformat, deloc paradoxal, într-un reper invocat uneori nostalgic.

Pare de necrezut; şi este, în­tr-adevăr, de necrezut; dar nu urcăm, oare, de atâţia ani, "neabătut" - cum se spune - pe piscurile nu ale comunismului, ci ale incredibilului?!

Conştienţi de forţa literaturii, sau poate numai resimţind-o instinctiv, prelungind fără doar şi poate vechea şi statornica aspiraţie spre cultură a mişcărilor socialiste din ansamblul cărora s-au desprins şi pe care ,ulte­rior, au căutat să le extermine, comuniştii, odată ajunşi la putere, au încercat pretutindeni să-şi aservească lite­ratura şi scriitorii. Prin toate mijloa­cele de la teroare până la corupţie. Li­te­ratura a devenit monopol de partid şi de stat, un monopol cel puţin tot atât de important ca şi monopolul economic sau cel politic: un monopol asupra conştiinţelor. Iar etatizarea li­teraturii a inclus şi etatizarea scriitorilor, prefăcuţi, cu condiţia servituţii, într-o pseudoelită, într-o castă chiar, dis­punând de anumite privilegii, dar şi în permanenţă ameninţată. "Noi, scriitorii sovietici, suntem toţi nişte acrobaţi. Altfel n-am fi în viaţă" - ar fi spus, prin 1954-1955, Illya Ehrenburg, desigur, într-o conversaţie parti­cu­lară şi într-un moment de cinică sin­ceritate. Adăugând: "Toţi, în afară de Pasternak".

Ar mai fi trebuit, poate, să adauge şi lungul şir de nume al ce­lor care, nevoind sau nemaiputând să fie "acrobaţi", şi-au plătit nesupu­ne­rea cu viaţa sau cu mulţi ani de gulag. Fapt este, oricum, că atât în Uniunea Sovietică, în vremea lui Stalin şi după moartea lui, cât şi în "democraţiile populare", inclusiv în România, li s-a creat scriitorilor un statut aparte, diferenţiat. Un statut de rezervaţie, sau de azil mai curând, statutul unui ţarc, dacă nu neapărat de lux, cel puţin de categoria întâi sau a doua, infinit mai confortabil totuşi decât marele ţarc, decât ţarcul obştesc. Şi nu este prea greu de înţeles de ce şi cum acest statut a fost acceptat: de frică, din neputinţa renunţării la exprimare, fie aceasta şi îngrădită, din convingerea că altă soluţie nu există, sub  atracţia deloc de neglijat a avantajelor, nu neapărat şi nu în primul rând materiale, ci ţinând de o dimensiune proprie naturii artistice, aceea a dorinţei de impunere şi de afirmare.
Premii, tiraje, consacrări  fulgeră­toare, clasicizări pretimpurii, tot arsenalul de seducţie şi captare, aflat acum integral în mâna şi la dispoziţia partidului unic, a fost utilizat în acest scop. Şi nu fără eficienţă, mai ales că ţarcul, "micul ţarc", îngăduia şi iluzia unei anumite libertăţi, a unei  libertăţi "parţiale", enormă însă în comparaţie cu lipsa de libertate a celorlalţi, a celor mulţi. Şi cum avantajele, oricât de mici, oricât de inconsistente, oricât de amărâte, trezesc neîncrederea şi osti­litatea celor care nu au acces la ele, în opinia populară locatarii micului ţarc au fost asimilaţi puterii, socotiţi uneltele ei. Constituirea rezervaţiei nu urmărea doar aservirea scriitorilor şi a  literaturii, urmărea şi îndepărtarea, "ruperea lor de popor", cu alte cu­vinte, izolarea şi compromitera lor.

Mai mult decât atât, în interiorul însuşi al rezervaţiei au fost aţâţate şi  întreţinute, premeditat, cu abilitate, conflictele dintre  grupuri şi tabere, astfel încât locatarii să se macine la nesfârşit între ei, să se hărţuiască, să se dezbine şi să se fărâmiţeze, prin şi într-un vârtej confuz şi lămuritor stimulate din afară. Dându-li-se când unora, când altora impresia că sunt favorizaţi, ceea ce duce inevitabil la sporirea devolu­ţiunii, la suprali­citarea în oportunism, la îmbulzeala întru închi­nă­ciune. În acest fel pu­terea e implicit legitimă, recu­nos­cându-i-se rolul de arbitru şi de instanţă supremă. Nimeni însă nu-i pune la îndoială monopolul  asupra literaturii, iar câtă vreme aceasta nu e ameninţat, orice este posibil.

Este posiblă chiar şi o pseudo-libe­ralizare urmărind transformarea de­pendenţei, impuse într-o dependenţă acceptată de bunăvoie. Fiindcă bună­voin­ţei, nu-i aşa, i se răspunde prin bună­voinţă. Iar puterea locală din Ro­mânia, conformându-se parcă scena­riu­lui fanariot ce funcţionase în Prin­ci­pate - cum observa Mihai Ko­găl­niceanu - încă înainte de venirea fa­narioţilor, puterea locală era în curs de a se desprinde  de cei care, în urmă cu aproape douăzeci de ani, o institui­se­ră.

Dar desprinderea nu ţintea o schim­bare a sistemului, ci o auto­no­mie care să-i înghită conservarea. La centru, în noul Stambul, la Moscova, sta­linismul fusese denunţat încă din 1956 în termeni virulenţi; dar la Bu­cu­reşti, în 1962, de pildă, la Facultatea de Filologie, broşura lui Stalin intitulată Marxismul şi problemele lingvisticii continuă să fie socotită o lucrare de căpătâi şi să fie analizată în seminarii. Desprinderea era de fapt o capcană, o manevră şireată, abil condusă către un scop pe care nimeni - sau cel puţin nimeni în mod evident - nu l-a întrezărit în epocă.  O anumită şi bine dirijată relaxare a climatului politic şi social, o slăbire totuşi nici o clipă scăpată de sub control a "şurubului", tot aşa cum, înainte de un viraj, se apasă pe frână spre a se reduce viteza, a învăluit în faldurile înşe­lă­toare ale echivocului direcţia reală a mişcării.

Iar această încetinire dirijată, această relaxare calculată a fost re­sim­ţită şi în literatură. Au fost permi­se mai multe îndrăzneli, unele au fost chiar încurajate, limitele au devenit mai flexibile, pumnul până atunci strâns încleştat s-a destins a vicelană mângâiere. Cine mai dădea atenţie semnelor rău prevestitoare?

A fost, mai întâi, debarasarea cinică de cei care până atunci slujiseră pu­te­rea scarificându-şi talentul şi in­te­li­gen­ţa, câtă avusese fiecare, pe altarele ata­şamentului neţărmurit: din su­pu­se şi devotate instrumente ei deveneau dintr-o dată ţapi ispăşitori.

A fost, apoi, retezarea violentă şi rapidă a primei încercări făţişe de a se ieşi de sub tutela ideologiei unice: împotriva "onirismului" a fost de­clan­şată o campanie la care au participat, plătindu-şi astfel prin oportunism readucerea în circuitul pu­blic, personalităţi prestigioase ale vieţii lite­ra­re, reînnoindu-se de fapt caracteristi­că, pentru sistem, legă­tura dintre prestigiu şi pres­ti­digitaţie.

A fost, pe urmă, acordarea dreptului la răfuială cu trecutul imediat an­terior - în realitate, o metodă eficientă de a se evacua prezentul din li­teratură. Un prezent care, cu trecerea timpului, se dovedea tot mai obse­dant, tot mai apăsător, tot mai sumbru. Virajul fu­sese efectuat, se accelera din nou, şurubul era iarăşi strâns, şi tot mai mult fiindcă manevra era una de întoarcere, se mergea spre îndărât cu tot mai mare viteză. Aşa-numitele "teze din iulie" 1971 nu re­pre­zintă, de aceea, punctul de cotitură, ci fixeaxă momentul când cotitura a fost consi­derată încheiată. De cum se va merge iarăşi în linie dreaptă, dar către înapoi şi înapoiere.
Citeşte mai multe despre:   special,   povestea vorbei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de