Credinţe interzise în România

Dacă în Transilvania pătrunderea spre sfârşitul secolului al XIX-lea a unor religii străine de ortodoxia tradiţională a făcut ca locuitorii să se obişnuiască în timp cu o coexistenţă şi manifestare paralelă a cre­din­ţelor, în celelalte regiuni româ­neşti, proze­litismul noilor credinţe a fost de multe ori deranjant pentru credincioşii ortodocşi.

 Au fost şi cazuri de tensiune şi conflicte interconfesio­nale între ortodocşii băş­ti­naşi şi nou-veniţii cu religiile lor străine, dar şi aderări ale orto­docşilor la una dintre acele noi culte.

După 1918, statul român a încercat - şi a reuşit de-a binelea ceva mai târziu - să restrângă activitatea unor "secte" de pe teritoriul nostru (acum nu mai sunt numite secte decât grupările religioase care se ma­nifestă violent şi contra legilor de ordine ale statului şi care încalcă anumite libertăţi ale indivizilor). În perioada interbelică, diver­sele gu­verne au acordat "libertăţi" parţiale de manifestare baptiştilor, adven­tiştilor de ziua a şaptea, creş­tinilor după Evanghelie şi martorilor lui Yehova uneori. Prin Legea cultelor, emisă în 1928, au fost interzise ur­mă­toarele credinţe: asociaţiile religioase mileniste - martorii lui Yehova, studenţii în Biblie, societatea de biblii şi tratate -, penticostalii, bi­serica lui Dumnezeu apostolică, po­căiţii, nazarinenii, adven­tiş­tii reformaţi, seceră­torii, hlâştii, inochen­tiştii şi alţii.

În 1948 a fost interzis cultul greco-catolic.
În volumul "Atlasul religiilor şi al monumentelor religioase din Ro­mâ­nia", de dr Constantin Cuciuc, se arată: "La sfârşitul anului 1948 a fost desfiinţată biserica greco-catolică: o parte din credincioşi s-au integrat cultului or­todox, alţii s-au apropiat de catolicism sau de alte religii, unii şi-au pă­strat însă credinţa, înfrun­tând pri­goa­na aspră din timpul comunismului".

Mănăstirile greco-catolice existente până atunci s-au dizolvat, iar călugării s-au orientat spre mă­năstirile catolice ori au devenit laici. Au existat şi călugări care au rămas în pastoraţie fără a trece la catolici sau la ortodocşi, numiţi "nereviniţi". În 1951 s-a răs­pândit ideea constituirii într-un cult aparte a acestor preoţi-călugări, independent atât de Roma, cât şi de Patriarhia de la Bu­cureşti. Într-un do­cument din arhivele Bisericii Ortodoxe Române se spune că acolo unde preotul dintr-o parohie greco-catolică a revenit la ortodoxie cu inima curată, unificarea urma să aibă loc fără pro­bleme, dar altfel era "iluzorie". În unele cazuri, atitudinea ostilă sau delăsarea administraţiilor locale ortodoxe, precum şi neimplicarea unor preoţi ortodocşi au dus la orientarea către catolicism a preoţilor greco-catolici proaspăt reveniţi la ortodoxie. Cert este că intelectualitatea greco-catolică s-a opus inte­grării în ortodoxie. Unele practici catolice au fost menţinute mult timp şi după integrare. În 1959 s-au înre­gistrat treceri masive ale preo­ţilor şi credincioşilor greco-catolici la ortodoxie în regiunile Baia Mare, Oradea, Cluj, Timişoara.

Credinţa în Dumnezeu a fost un cap de acuzare puternic în perioada de instaurare a comunismului în Româ­nia, fiind condamnaţi la în­chi­soare mii de preoţi ortodocşi, dar şi oameni de alte credinţe. Greco-catolicii au suferit şi ei din pricina credinţei. După gratiile de la Sighet au murit episcopii Ioan Suciu, Traian Frentius şi Tit-Liviu Chinezu. Episcopul Iuliu Hossu, cel care a citit proclamaţia de la Alba-Iulia la 1 Decembrie 1918 în cadrul marii adu­nări a Unirii, a trecut şi el pe la Sighet şi prin alte locuri de suferinţă şi a murit în 1970, la scurt timp după eliberarea din Mănăstirea Căldă­ru­şani, unde avusese domiciliu forţat.