Criza de oportunişti

Una dintre noile mari "probleme" cărora trebuia să le facem săptă­mânal faţă la România literară în prima parte a anului 1989 era criza de oportunişti.

Pentru fiecare număr se cerea de "sus", de la "foruri", şi se cerea insistent, să publicăm câteva poezii patriotico-partinice, să avem două-trei "articole de dezbatere", pseudonim de epocă pentru orice text ce conţinea măcar o trimitere la "gândirea To­varăşului", de nu şi un citat din aceeaşi "gândire", să recenzăm bine­voitor fie şi o singură carte, de versuri, de proză, de orice, care se referea la "victoriile construcţiei so­ci­a­liste, eroismul oamenilor mun­cii, spi­ritul re­voluţionar", în fine, tot repertoriul canonic al discursului public oficial.

Aceste "cerinţe" nu erau însă o noutate. Nou era că se împuţinaseră dramatic fabricanţii cât de cât profesionişti de asemenea produse. Vechii maeştri ai realismului socialist, câţi mai erau în viaţă, se reciclaseră ra­dical de peste două decenii şi în orice caz nu mai voiau nici măcar să-şi aducă aminte de ce scriseseră până prin 1964, cu atât mai puţin să-şi re­facă experienţele. Unii, ca Dan Deş­liu, intraseră de-a dreptul în disi­denţă, alţii, ca Eugen Jebeleanu, mârâiau semnificativ, cu subînţeles.

Au­torii consacraţi de articole"pe linie" şi care deţineau funcţii ce-i obligau tacit să dea curs "comenzii sociale" refuzau şi ei sub tot felul de pretexte, uneori în mod ostentativ puerile. Se săturaseră, nu mai voiau şi conside­rau inutil chiar şi efortul de a inventa explicaţii plauzibile. Cu una sau două excepţii, intraseră într-un fel de grevă nedeclarată, dar evidentă, chiar şi scriitorii membri ai Comi­te­tu­lui Central al PCR. Nu mai voiau să scrie nici chiar unii directori de edituri, oameni care  în fiecare decembrie se dădeau şi ei de ceasul morţii să facă rost de texte pentru volumele "omagiale" din ianua­rie, unul pentru El, altul pentru Ea. Şi era din ce în ce mai greu să găseşti un autor cu oarecare greutate literară care să dea o poezie cât de cât senină şi în care, de exemplu, să figureze cuvântul "patrie", aşa încât să fie toată lumea acoperită, de la noi, redactorii, până la cenzori, care aveau şi ei, nu?!, spaimele şi şefii lor. În cel mai feri­cit caz, cu autorii relativ buni se negocia. O poezie "de-a-ntâia", adică elegant spus "ocazională", cu patrie, cu partid, poate şi conducător, iar în schimb, după câteva săptămâni, răsplata jertfei: o pagină întreagă de "poezii adevărate", adică triste, sumbre, suferinde. Dar nici pentru asemenea cinice tranzacţii nu prea mai erau amatori.

Nu mai era decât plevuşcă. În cel mai bun caz, bieţi mediocri de consum, abrutizaţi şi plictisiţi până şi de ei înşişi. Mulţi grafomani, deliranţi, versificatori la limita oligofreniei, ţicniţi, tot felul de inşi care voiau cu orice preţ să-şi vadă numele tipărit în România literară şi în alte gazete. Exista astfel un profesor de română, pare-se că  suplinitor pe la un bun liceu din Capitală, care producea torenţial versificaţii pe teme patriotice şi partinice, exact cum se cerea. Bântuia redacţiile şi era publicat re­la­tiv frecvent, nu doar în România li­terară.

Insul, care avea şi aparenţa fi­zică a unui slab de minte, poseda un caiet în care îşi înregistra maniacal fiecare bucată apărută, cu titlu, dată şi numele publicaţiei. Ajunsese la un moment dat pe la vreo 1.500 de "poe­me" tipărite prin gazete. Mira­rea lui constantă şi profundă era că, deşi revistele (inclusiv noi, România lite­rară, principala revistă literară a ţării, ceea ce pe-atunci conta) îl publi­cau pe prima pagină, la toate editu­rile îi fu­seseră respinse volumele în care strânsese aceste creaţii atât, nu?!, de onorate, atât de preţuite. Chiar şi la presupus obligatoriu pa­triotica Editură Militară, unde exista şi o secţie de beletristică, nu se tipă­reau doar re­gulamente, i se respin­sese categoric un asemenea volum. Pe motiv de lipsă de talent, povestea el inocent şi cu năduf în biroul lui Gabriel Dimisianu şi Ion Horea.

"Dar cum să n-am talent dacă România literară mă publică pe prima pagină?!", se-ntreba el dramatic în timp ce ne mai livra un teanc întreg de poezii de-a-ntâia. Se-ntreba şi ne-ntreba, dar ce i se putea răspunde?! Gabriel Dimisianu mustăcea diplomatic, Ion Horea, poet bucolic şi ardelean delicat, îl ogoia cu câte un molatic şi ipocrit fratern "lasă, Poete, ...", eu încercam să-mi imaginez ce fel de ore ţinea ipochimenul la liceul unde zicea că predă. Existau, fireşte, şi cazuri grave, cum era cel al unei poete relativ onorabile care se smintise întru Ceauşescu: se îndrăgostise de el, iar între două şederi la balamuc scria poezii partinice cu deliruri sexuale.

De fapt, această criză de oportunişti era provocată mai puţin de creşterea cererii şi mai mult de devalorizarea lumii literare şi artistice în România de atunci. Partidul, a se înţelege Ceauşescu, nu mai dădea doi bani pe această lume. Cu scriitori, Ceauşescu nu se mai întâlnise din martie 1981. Nu mai voia să aibă de-a face cu ei.  Ultima conferinţă a Uniunii Scriitorilor la care luase parte se ţinuse în 1977.

La cea din 1981 nu se mai dusese, deşi era una dintre partici­pările importante prevăzute de protocolul de partid. Una dintre ţintele nemărturisite ale "Cântării României" era să asigure în timp substituirea creatorilor profesionişti cu amatori. De aceea, probabil, din 1981 şi până la căderea regimului nu s-a mai ţinut  nici o conferinţă a Uniunii Scriitorilor, deşi ar fi trebuit să aibă loc la fiecare patru ani. Primirea de noi membri fusese, pesemne tot de aceea, blocată. În Scînteia se publicau, cu ocazia diferitelor omagii (şi totul nu era decât omagiu!), tot felul de producţiuni versificate primitiv, cam în genul manelelor de astăzi, şi semnate de muncitori, ceapişti etc.

Diferitele  privilegii şi avantaje materiale pe care, după modelul sovietic, le avuseseră şi scriitorii români "pe linie" din primele decenii de comunism, se rarefiaseră până la dispariţie. Expresia "poeţi de curte", folosită curent în presa occidentală pentru de­sem­narea celor care produceau compuneri versificate întru preamărirea cuplului Ceau­şescu, nu are nici o acoperire faptică pentru România  din anii '80. Pentru a exista "poeţi de curte" e mai întâi necesară o "curte", dar Ceauşescu nu avea aşa ceva. Se înconjurase de persoane terne, inter­şanjabile, pe care le ţinea la distanţă, de-a lungul timpului îi eliminase pe cei care dădeau semne că ar avea ceva perso­nalitate. În anturajul lui nu existau nici scriitori, nici artişti.

Şi-atunci, de ce să-nflorească oportunismul?! De aceea nu mai erau decât grafomani şi deliranţi, bieţi mediocri veştezi, ţicniţi de serviciu într-o vreme smintită...