
Cei care au prins "pe viu" atmosfera premergătoare celui de-al XIV-lea Congres al partidului îşi amintesc, desigur, starea de profundă şi cvasigenerală lehamite în care decurgeau pregătirile pentru "marele forum comunist al ţării".
Frigul în case, cozile tot mai mari şi galantarele tot mai goale ale magazinelor alimentare, lumina electrică şi apa caldă (chipurile!) "raţionalizate" - toate acestea şi încă altele numai a "trainice motive de mândrie patriotică", de "aleasă dragoste şi vie recunoştinţă" nu aduceau. Cu inepuizabilul său talent de a face haz de necaz, hâtrul anonim lansase un maliţios, dar plin de miez joc de cuvinte: "Apropiatul Congres al partidului" devenise "ultimul Congres al partidului". Sau, măcar, ultimul Congres care s-ar fi desfăşurat sub semnul unei asemenea dezamăgiri colective.
Fireşte, cele mai "calde" bancuri politice ale începutului lui noiembrie 1989 aveau în cătare Congresul partidului. Mai bine zis, ruptura dintre entuziasmul oficializat (dar, şi acela, cu destule... sincope) şi deziluzia definitivă pe care, din ce în ce mai mulţi, nici măcar nu se mai osteneau să o mascheze. De pildă, tov. Bulă - până nu de mult "prim solist" al uralelor şi aplauzelor festive - se arăta din ce în ce mai mohorât şi mai fără chef.
Nici măcar faptul că fusese ales ca delegat la Congresul al XIV-lea nu îi mai însenina chipul. Serios îngrijorat, secretarul de partid îl ia deoparte şi îl iscodeşte aşa, ca între noi, comuniştii de omenie, cu inima deschisă:
- Tovarăşe Bulă, ia spune-mi, te rog, ce-i cu dumneata? Te văd aşa, îngândurat, fără entuziasmul debordant care te caracterizează de obicei, fără optimismul dumitale molipsitor. Am impresia că nici măcar mândria patriotică, revoluţionară, generată de faptul că ai fost ales delegat la ultimul Congres al partidului, nu pare să se reflecte fidel pe chipul dumitale.
Brusc, faţa lui Bulă se deschide într-un zâmbet larg:
- "Ultimul Congres" aţi spus?
- Da. Congresul al XIV-lea.
- Păi, dacă dumneavoastră îmi spuneţi, sub cuvânt de onoare, că acesta va fi ultimul Congres al partidului, să ştiţi că îmi daţi cel mai minunat motiv să mă bucur din toată inima.
Al doilea banc, din aceeaşi familie, are ca ţintă tot starea de spirit ce îi caracteriza pe români în preajma "istoricului eveniment".
La adunarea de partid dintr-o "mare citadelă a spiritului muncitoresc, revoluţionar", utecistul Ionică urcă voios la tribună spre a transmite urarea sa fierbinte către Marele Forum Comunist al ţării. Urcă şi îşi începe discursul cu vorbele:
- Să trăiască tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu!...
Aplauze îndelungate, asistenţa ovaţionează îndelung:
- Ceauşescu şi poporul! Ceauşescu, reales,/ la al XIV-lea Congres!
Utecistul Ionică trage aer în piept şi reia cu mai mult entuziasm:
- Să trăiască tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu!...
Din nou, sala se ridică în picioare şi ovaţionează:
- Stima noastră şi mândria/ Ceauşescu - România!
Tovarăşul de la sector, care conduce lucrările, bagă de seamă că ceva nu prea este în regulă şi intervine:
- Măi tovarăşi, lăsaţi omul să îşi expună ideile şi sentimentele până la capăt. Nu îl mai întrerupeţi.
Uşurat, tovarăşul Ionică rosteşte, răspicat, gândul său tineresc, revoluţionar:
- Să trăiască tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceuşescu la fel ca mine: cu nevasta restructurată şi cu doi copii mici, cu o leafă de 1.500 pe lună, cu frig în casă şi cu pâinea raţionalizată şi să vedem dacă îi mai dă mâna să iasă pe traseu şi să strige lozinci!
