Cum ar fi arătat 26 ianuarie azi?

Abordarea rece, fără note senti­men­tale, aşa cum cere ştiinţa, a cultului personalităţii lui Nicolae Ceau­şes­cu, în cadrul căruia sărbă­torirea zilei de naştere ocupă un loc aparte, ne dezvăluie o evoluţie în timp.

Din anii ’70, când manifestă­rile se limitau la o consemnare în Scînteia şi la o tele­gramă colectivă iscălită de membrii Comitetului Central, ani­ver­sarea To­varăşului a ajuns la o uriaşă sarabandă de ac­ţiuni la nivel naţional: nu­mere omagiale ale ga­zetelor, programe întregi ale televiziunii naţio­nale, volume omagiale, te­legrame ale colectivelor de oa­meni ai muncii, cadouri mai mult sau mai puţin simbolice trimise de la judeţe. La această incredibilă desfăşurare s-a ajuns în urma unui proces extrem de complicat, reflec­tând în chip semnificativ însăşi evoluţia vieţii de partid şi de stat.

Caracterul contradictoriu al procesului a fost dat de conflictul dintre nevoia noilor nomenclaturişti, de regulă tineri, de a se afirma în faţa Conducătorului prin iniţiative spectaculoase cu prilejul lui 26 ianuarie şi rezistenţa vechilor nomenclatu­rişti la asaltul ambiţioşilor care le vizau posturile.

Nou-venitul, care putea fi un nou secretar cu propaganda sau un nou preşedinte la Cultură sau un nou prim-secretar de ju­deţ, se angaja în bătălie cu o ini­ţiativă spectaculoasă. Scopul principal al acesteia era simplu: să placă Tovarăşului, dar mai ales Tovarăşei. Unul dintre nomenclaturiştii de vârf ai regimului a ajuns secretar cu cadrele la Comitetul Cen­tral, ape­lând la o asemenea formulă. Fiind prim-secretar la judeţ, în timpul unei vânători a lui Nicolae Ceau­şescu, s-a aşezat pur şi simplu la uşa apartamentului acestuia, stând de veghe toată noaptea. Dimineaţa, întrebat de Conducător ce l-a apucat, a răspuns senin c-a vrut să-l păzească personal, deoa­rece fiinţa Secretarului general e inestimabilă pentru destinele ţării şi mai ales ale planetei. Gestul a plăcut Tovarăşului şi, drept urmare, respectivul a fost promovat în postul de atotputernic-şef al cadrelor pe întregul partid.

Am avut astfel un exemplu de ini­ţiative pe care nou-veniţii le luau in­clusiv de 26 ianuarie, pentru a intra în graţiile lui Nicolae Ceauşescu. Gestul comporta însă riscuri. Nomencla­tu­riştii deja în funcţii decisive nu vedeau cu ochi buni ambiţiile nou-veniţilor. De aceea, pentru a-i contracara, ei se fo­loseau de o altă caracteristică a re­gimului Ceauşescu, definitorie pentru în­treaga evoluţie şi responsabilă de pră­buşirea atât de uşoară: tendinţa spre rutină absolută, spre închistare totală, spre eliminarea oricărei înnoiri. Această notă definitorie îşi spunea cu­vântul şi în receptarea de către Ceau­şes­cu a iniţiativelor dedicate lui 26 ia­nua­rie. Era uşor de convins Secretarul General, dar mai ales Elena Ceauşescu de faptul că o iniţiativă dovedeşte lipsă de respect. Conducătorul avea, de exem­plu, sensibilităţi tot mai exagera­te, pe măsura înaintării în vârstă, la aluziile vizând bătrâneţea sa. Astfel, dacă unui nou-venit i-ar fi trăsnit prin cap să-i ofere un tablou înfăţişându-l ca un bătrân patriarh, respectivul risca să nu mai fie promovat niciodată. Conştienţi de conservatorismul tot mai accentuat al Conducătorului, no­men­claturiştii cu experienţă evitau ori­ginalităţile cu prilejul lui 26 ianua­rie, preferând să le reia pe cele consa­cra­te, mai plicticoase prin repetare, dar mai sigure că n-ar fi provocat scandal. Pe acelaşi temei, nomenclaturiştii bătrâni contracarau iniţiativele ambi­ţio­şilor, înfăţişându-le lui Nicolae Cea­u­şescu drept gesturi lipsite de înţelepciune politică, dacă nu chiar compromiţătoare.

Sub semnul bătăliei pentru putere din cadrul nomenclaturii, sărbători­rea lui 26 ianuarie a cunoscut un proces de amplificare şi diversificare a ac­ţiunilor dedicate Conducătorului. De la un an la altul, în patrimoniul de protocol al sărbătorii au intrat noi şi noi manifestări. Aceasta, deoarece, odată admisă, trecută fără a provoca scan­dal, o iniţiativă devenea deja obli­gatorie în anii următori. Volumele oma­giale au fost la un moment dat o ini­ţiativă asumată riscant. Ea a fost însă admisă, ba mai mult, a plăcut. A nu o repeta în anii următori era destul de riscant, putând fi interpretată ca  cârtire.

Plecând de la această logică, ne-am fi putut aştepta la volume omagiale de proporţiile rebotezarea Carpaţilor. Sau la proclamarea drept zi naţională. Să nu uităm însă că Nicolae Ceauşescu ar fi avut 85 de ani. Sensibilitatea sa la recunoaşterea vârstei ar fi dus la in­credibile precauţii. Mai mult ca sigur, presa ar fi încercat coşmarul de a nu-i publica fotografii care să-l înfăţi­şeze la adevărata sa vârstă. S-ar fi ajuns probabil la inagurarea unor statui-gigant cât Vârful Omu. Statui însă care l-ar fi înfăţişat veşnic tânăr.
Oamenii de rând nu cred să fi fost prea atenţi la a sesiza noutăţile din cadrul manifestărilor. Ei ar fi fost preocupaţi să-şi asigure un loc la coada de peste noapte pentru a-şi lua porţia de pâine. Asta deoarece, după încă 20 ani de ceauşism, sunt aproape sigur, pâi­nea s-ar fi dat pe cartelă şi cu preţul unei cozi de o noapte. Ar fi avut totuşi fe­ricirea, marea fericire, de a nu li se în­trerupe lumina. De 26 ianuarie se fă­ceau unele concesii vieţii de fiecare zi.