Cum era spionată cenzura, la rândul ei, în TVR

Ora unu a venit, omul negru n-a sosit... 1989 a venit, omul negru a sosit şi a început să facă ordine în televi­ziune. Oamenii nu au fost destituiţi, dar emisiunile au început să fie tot mai cenzurate, tot mai controlate.

La conducere, şi nu numai, au fost instalaţi diverşi activişti de partid care s-au erijat, aşa, dintr-o dată, în pro­fesionişti ai media, în cunoscători a tot ceea ce înseamnă muncă de televiziune: de la rea­li­zarea emisiunilor tv şi până la aranjarea decorurilor.

Titus Munteanu şi-a amintit cum a ajuns Televiziunea Română în 1989. Cât de plictisitoare şi de anostă, cât de nefericită a fost situaţia. Până şi Tudor Vornicu a fost atins de apatie şi a ajuns, în acea perioadă, să nu mai fie interesat de nimic. Ei bine, motivele pentru care Vornicu devenise atât de nepăsător s-au legat şi de boala ce avea să-l doboare în aprilie 1989. Ajun­se­seră la capătul puterilor. Şi Vornicu, şi forţa de combatere a celorlalţi care lucrau în televiziune. "Cred că era atins şi el de neputinţa de a mai face ceva. În posturile de conducere ale televiziunii veniseră tot felul de activişti de partid, cu care nu puteai discuta. Nu se putea sta de vorbă cu ei, habar nu aveau de nimic. Încă de prin 1988, dar mai ales din ’89 începuseră să ne ceară varietăţi serioase – ceea ce nu puteam face. Poate doar muzică dedicată. Cântece pa­triotice. Nu se mai putea comenta nimic. Erai ignorat, aproape. Chiar nu se mai putea face nimic." Emisiunilor, celor care au su­pravieţuit, li s-a strâns tare cureaua. Erau vi­zionate de câte trei sau patru persoane înainte de a li se da unda verde, în spaţii speciale pentru montaj, acolo unde se refăceau. "Ne întâlneam pe la Vornicu, discutam împreună şi-şi dădea seama că nu mai avea ce face. Lucrurile deveniseră absurde. Nu mai era televiziunea pe care o ştiam noi.

Vornicu era atât de deprimat, de scârbit! Venea securistul la el în birou, activistul de partid cu nişte arhitecţi pentru că urma să fie el numit director de programe şi deja îşi revedea biroul, îi dădea un alt fason, fără nici o jenă. Ce pot să spun... În 1989, repet, nu se mai putea face ni­mic. Majoritatea emisiunilor că­deau, cele care se păstrau erau dimi­nuate ca lungime." Rea­liza­to­rilor li se inter­zicea să meargă la vizionarea emisiunilor pe care le făceau chiar ei şi, prin urmare, se ajunsese până-ntr-acolo încât procedau precum în filme. Se făcuseră găuri în pereţi şi se uitau prin acele orificii sau prin alte cră­pături existente. "Mi-e silă să mă mai gândesc la ce era atunci. Activiştii de partid ne dădeau indicaţii. Te uitai la ei şi nu-ţi venea să crezi. Efectiv mi-e silă să mă mai gândesc la acea perioadă. Televiziunea era foarte pu­ternică, având în vedere faptul că era şi singura. Vornicu obişnuia să spună: «Nu-ţi convine aici, pleacă la televi­ziu­nea de vizavi»." Oamenii se sătura­seră, nu mai suportau re­gi­mul, existau liste cu anumite cuv­in­te, expresii pe care nu aveau voie să le folosească, toate cântecele date pe post trebuiau să fie patriotice. "Re­velionul era singura posibilitate de a mai face ceva. A fost cea mai grea perioadă."