Cum l-a spionat Securitatea pe Nicolae Ceauşescu

Sursa foto: Arhivele Naţionale/

Vânzarea etnicilor germani în RFG a fost una dintre acţiunile controversate întreprinse de regimul comunist de la Bucureşti. Cele mai proaspete informaţii despre starea "operaţiunii" în 1989 au fost dezvăluite cercurilor politice occidentale de ofiţerul de informaţii Liviu Turcu, care a cerut azil politic în Statele Unite în ianuarie acel an.

Reproducem în continuare amintirile lui Liviu Turcu despre subiect, precum şi alte mărturii referitoare la dedesubturile muncii de informaţii în ultimii ani ai regimului Ceauşescu:

În vara anului 1988, Centrul de Informaţii Externe (CIE) a primit ordin de la Nicolae Ceauşescu via Tudor Postelnicu să negocieze cu mesagerul confidenţial al guvernului vest-german, dr Heinz Günther Hüsch, ridicarea sumei plătite pentru asigurarea dreptului de emigrare a etnicilor germani din România la minimum 15.000 de mărci.

Suma reprezenta o creştere de circa 50% faţă de ultima înţelegere convenită în urmă cu zece ani. Omul de contact operativ, şeful UM 107/AVS, proaspătul lt col. Constantin Anghelache, avea să constate curând ca în orice negociere preliminară că partea germană este extrem de reticentă în a da curs solicitării. Urmaşul fostului coordonator al acţiunilor valutare speciale, col. Octavian Stelian Andronic era obligat să acţioneze de această dată în condiţii mult mai dificile.

PRESIUNEA OCCIDENTULUI
Circumstanţele internaţionale pentru blocul comunist est-european se înrăutăţeau continuu, iar România lui Nicolae Ceauşescu se afla deja sub presiunea acerbă a democraţiilor occidentale şi avea drept rezultat o izolare care amintea doar de experienţa Africii de Sud şi într-un anume sens a statului Chile sub dictatura generalului Pinochet.

Sarcina prioritară a CIE, care a reprezentat, ca şi DIE, timp de decenii braţul invizibil şi personal al şefului statului român în executarea liniei sale politice externe, era deja aceea de a sparge blocada occidentalilor folosind deopotrivă agentura de influenţă, dezinformarea şi exploatarea posibilităţilor oferite de reuniunile internaţionale, precum şi OSCE.

În cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare Europeană, principiul consensului oferea fiecărui membru al organizaţiei posibilitatea de a-i ţine captivi pe ceilalţi în formularea şi aprobarea documentelor finale până la obţinerea concesiilor dorite. Este exact ceea ce avea să se întâmple la reuniunea OSCE de la Budapesta din ianuarie 1989, unde delegaţia română a încercat să obţină concesii politice importante în planul relaţiilor bilaterale din partea delegaţiilor RFG şi Franţei în schimbul încetării procesului de torpilare a reuniunii.

NEMŢI PE MĂRCI
În virtutea longevităţii sale politice, vicecancelarul Hans Dietrich Gensher devenise, de-a lungul timpului, principalul interlocutor al lui Ceauşescu în problema convenţiei secrete privind compensaţiile financiare legate de emigrarea etnicilor germani din România. O dată cu deteriorarea poziţiei internaţionale a regimului ceauşist şi relaţiile româno-vest-germane au cunoscut formal o răcire sensibilă cu toate că era evident că guvernul de la Bonn era mai mult ca oricând interesat să-şi protejeze şi să-şi ajute proprii conaţionali din România.

În condiţiile în care preşedintele François Mitterand declarase deja în urma incidentului Haiducu (operaţiunea informativ-operativă organizată de CIE la începutul anilor '80 sub coordonarea directă a generalului Pleşiţă vizând lichidarea lui Virgil Tănase şi a lui Paul Goma) că nu va mai pune piciorul în România atât timp cât Nicolae Ceauşescu se află la putere, acesta din urmă a încercat să profite de ocazia renegocierii noii înţelegeri cu partea germană solicitând venirea la Bucureşti a însuşi cancelarului Helmut Kohl. Situaţie pe care acesta din urmă a evitat-o cât se poate de abil, invocând tot felul de motive şi împingându-l pe H.D. Gensher să-şi asume rolul "tradiţional".

Prins între "ciocanul" interesului de a-şi ajuta conaţionalii a căror viaţă era marcată fie şi parţial de vicisitudinile cu care se confrunta majoritatea românilor şi "nicovala" obligaţiilor internaţionale occidentale de a participa direct la izolarea regimului de la Bucureşti, vicecancelarul german a incercat să "temporizeze" negocierile pentru finalizarea unei noi înţelegeri concomitent cu menţinerea în vigoare a celei ce urma să expire.
ŞI DEJ VINDEA OAMENI
Ideea obţinerii de compensaţii financiare "per capita" pentru fiecare persoană căreia i se permitea să emigreze nu a fost nici o invenţie românească şi nici personală a lui Nicolae Ceauşescu. Ea a fost mai întâi aplicată în România în timpul regimului antonescian şi apoi în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în problema emigrării etnicilor evrei. Prima asemenea tranzacţie în timpul regimului comunist a avut loc pe un sistem de barter în care România a primit un complex de creştere şi prelucrare industrială avicolă "la cheie" contra acordării de vize unui număr prestabilit de etnici evrei.

Subiectul face deja obiectul unei lucrări de sine stătătoare foarte documentată, elaborată de Radu Ioanid şi aflată în curs de tipărire în Statele Unite. Ulterior, activităţile de acest gen aveau să ia forme tot mai sofisticate sub controlul serviciilor de informaţii din ţările implicate începând cu transportul direct al sumelor aferente sub imunitatea valizelor diplomatice şi apoi până în decembrie 1989 sub forma unor tranzacţii financiare cât se poate de rafinate.

După venirea sa la putere, Nicolae Ceauşescu a stopat iniţial acest tip de activităţi până când a înţeles avantajele acestora. Apoi a preluat sub control direct toate operaţiunile, combinând abil compensaţiile de ordin politic cu cele de ordin economico-financiar. Dacă în problema emigrării etnicilor evrei, compensaţiile de ordin politic au prevalat prin mobilizarea organizaţiilor mondiale şi îndeosebi din Statele Unite pentru deschiderea unui capitol favorabil relaţiilor bilaterale româno-americane, în problema germană a prevalat aspectul pur economico-financiar. Pentru acestea din urmă, guvernul vest-german a încercat în repetate rânduri ("operaţiunea Timişoara") să-l convingă pe Nicolae Ceauşescu să accepte compensaţiile convenite sub formă de investiţii germane realizate în zonele din vestul ţării unde trăiau majoritatea etnicilor germani.

BANI PENTRU DATORIA EXTERNĂ
Ceauşescu s-a opus categoric, întrucât a argumentat că nu doreşte să creeze "enclave" economice care să favorizeze doar un grup etnic în văzul şi detrimentul restului populaţiei ţării. În ochii săi, propunerea germană implica un element de potenţială destabilizare politică. În aceste condiţii, compensaţiile au fost făcute mai întâi prin linii de credit nerambursabile şi apoi prin transferuri financiare directe la diferite bănci utilizându-se canale ce nu aparţineau sistemului financiar oficial.

O dată cu deteriorarea situaţiei economice a ţării şi goana iresponsabilă în colectarea pe orice căi de noi resurse valutare pentru a se realiza plata accelerată a datoriei externe, Nicolae Ceauşescu nu s-a mai mulţumit cu colectarea compensaţiilor financiare convenite confidenţial cu guvernul vest-german şi a dispus ca întregul aparat intern şi extern al Securităţii să organizeze sub coordonarea directă a UM 107/AVS (acţiuni valutare speciale) din cadrul DIE/CIE canale "particulare" de strângere de fonduri suplimentare plasate atât în jurul serviciilor de paşapoarte, cât şi în zona consulatelor româneşti din Occident. Este deja de notorietate publică multitudinea reţelelor informative interne şi externe constituite din elemente lumpenare deja versate în relaţiile de manipulare a valutei forte şi a bunurilor de contrabandă care circulau pe teritoriul României.
PLATA DUBLĂ
Se ajungea astfel la situaţia în care pentru un emigrant etnic german plăteau consecutiv atât statul vest-german, cât şi familia sau rudele disperate din străinătate ale acestuia. Când într-un viitor nedeterminat se vor putea reface în perspectivă istorică totalul sumelor încasate de regimul Ceauşescu din acest tip de activităţi, nimeni nu ar trebui să fie surprins de o cifră ce depăşeşte un miliard de mărci.

ASCENSIUNEA LUI POSTELNICU
Mulţi analişti ca şi importante cadre în ierarhia partidului au explicat menţinerea neobişnuit de îndelungată în poziţia de şef al DSS a lui Tudor Postelnicu ca urmare a servituţii necondiţionate a acestuia faţă de Nicolae şi Elena Ceauşescu, "steaua norocoasă" a fostului prim-secretar al judeţului Buzău coincizând cu intrarea în graţiile familiei prezidenţiale în timpul când Nicu Ceauşescu şi-a satisfăcut stagiul militar acolo.

Menţinerea sa într-un post atât de important în condiţiile în care regula de bază era "rotirea" periodică fără excepţie a cadrelor, inclusiv la nivelul conducerii superioare a partidului, trebuie augmentată însă cu o altă explicaţie: coordonarea directă de Nicolae Ceauşescu într-o formă extrem de centralizată a tuturor activităţilor serviciului de informaţii externe şi a câtorva mari acţiuni extrem de sensibile atât pe plan intern, cât şi extern l-au transformat pe Tudor Postelnicu într-un executant vital aproape impersonal al şefului statului.

Fiind implicat, ca să enumăr doar câteva tipuri de activităţi speciale, precum problema relaţiilor cu PLO, negocierea compensaţiilor financiare pentru dreptul la emigrare a etnicilor evrei şi germani, a evidenţei contabile a tuturor activităţilor valutare speciale, coordonarea unităţii militare comerciale speciale acoperite, cunoscută sub denumirea ICE Dunărea (cu o cifră de afaceri de circa un miliard de dolari în anul căderii regimului ceauşist) sau controlul informativ-operativ a întregii ierarhii superioare a partidului nu permitea "rotirea" cu uşurinţă a şefului DSS.

Cine a lucrat direct cu Nicolae Ceauşescu ştie cât de temperamental era acesta când interlocutorul stăpânea problema pentru care era chemat, iar înlocuirea periodică a şefului unei instituţii precum DSS ar fi presupus nu numai diseminarea neconvenabilă a unor informaţii extrem de sensibile, dar şi inconvenientul personal pentru şeful statului de a avea răbdare ca cel în cauză să se familiarizeze treptat cu detaliile problematicii amintite. Ceea ce desigur nu era cazul.

Nu întâmplător, când în sfârşit din motive încă neelucidate complet, Nicolae Ceauşescu l-a promovat pe Tudor Postelnicu în poziţia de ministru de Interne şi membru supleant al Comitetului Politic Executiv, acesta a menţinut controlul direct al activităţilor legate de problema compensaţiilor privind emigrarea etnicilor evrei şi germani (de aici şi controlul serviciului de paşapoarte), al activităţii ICE Dunărea şi problematica relaţiilor cu PLO.

Nici una dintre acestea nu au făcut anterior obiectul atribuţiilor foştilor miniştri de Interne pe durata cât Tudor Postelnicu a fost ministru secretar de stat şi şef al DSS. Însăşi promovarea generalului Iulian Vlad ca nou şef al DSS era o premieră absolută pentru această instituţie în care postul suprem era tradiţional ocupat de cadre superioare de partid şi nu de cadre militare din interiorul acesteia.

Se impune de la sine concluzia că Tudor Postelnicu nu avea nici un interes ca la şefia unei instituţii atât de importante ca DSS să vină un competitor politic din ierarhia partidului şi unde îşi făcuse inevitabil numeroşi duşmani.

Nefamiliarizat cu problematica serviciului de informaţii externe, generalului Iulian Vlad i-au trebuit în mod obiectiv luni de-a rândul pentru a cunoaşte în detaliu activităţile informativ-operative externe, în multe din problemele rămase în continuare în coordonarea directă a lui Tudor Postelnicu rămânând chiar în necunoştinţă de cauză. Toate acestea nu fac decât să confirme explicaţiile de mai sus cu privire la cauzele longevităţii sale în postura de şef al DSS.
TRADUTORE, TRADITORE
Ceea ce avea să se întâmple în luna noiembrie 1988 merită o analiză aparte, întrucât are semnificaţii de excepţionalitate pentru înţelegerea celor petrecute cu Nicolae şi Elena Ceauşescu în luna decembrie 1989. În ziua în care Nicolae Ceauşescu l-a primit pe emisarul vest-german, dr H.G. Hüsch, pentru a evalua stadiul negocierilor privind nivelul modificat al compensaţiilor în cadrul noului agrement confidenţial, Tudor Postelnicu nu a mai fost convocat pentru a participa ca de obicei la întâlnire.

Din nou, pentru cei familiarizaţi cu modul de lucru al fostului şef de stat, acest fapt nu poate trece drept un fleac. Cert este că, doar cu puţin înainte de încheierea întrevederii de mai sus, şeful CIE, generalul Aristotel Stamatoiu, m-a chemat şi mi-a ordonat să mă deplasez în imediata apropiere a clădirii CC al PCT pentru a prelua de la translatorul oficial al preşedintelui o casetă audio. Caseta urma să i-o aduc personal, indicaţiile vizând în mod clar nu numai urgenţa sub aspectul timpului, dar şi a confidenţialităţii deosebite a acţiunii. Caseta audio rezulta a fi urmat să fie apoi dusă neîntârziat lui Tudor Postelnicu.

Când l-am întâlnit pe translatorul preşedintelui, personaj cu care mă cunoşteam de mai mult timp, nervozitatea până la paloare a acestuia şi comentariul spontan "ai grijă ce faci cu ea, să nu mă nenoroceşti" m-au convins definitiv că sunt martorul unui moment istoric. Şeful statului român, marele dictator al unui regim în care nimeni nu îndrăznea să i se opună fusese inregistrat magnetic în conversaţia sa cu emisarul vest-german ca ultimul recrut al reţelei informative.

Dacă generalul Aristotel Stamatoiu va confirma vreodată spre consemnare istorică faptul că a predat caseta audio lui Tudor Postelnicu, acest fapt demonstrează îngrijorarea extremă sau spaima că Nicolae Ceauşescu nu l-a chemat intenţionat să participe la întâlnirea cu emisarul vest-german fie pentru a-i verifica loialitatea în manipularea fondurilor provenite din operaţiunile aflate în derulare, fie pentru a verifica informaţii compromiţătoare care i-au parvenit pe alte canale informative. Un preambul simbolic la abandonarea familiei prezidenţiale în decembrie 1989 de însăşi vestita gardă pretoriană.