x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

De la şampanie la îndoieli

0
Autor: Mircea Iorgulescu 21 Feb 2010 - 00:00
Două sau poate chiar trei lăzi de şampanie au fost trimise de conducere redacţiei române de la Radio France Internationale în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Pentru redacţie - cum altfel decât cu şampanie am fi putut noi sărbători la Paris victoria revoluţiei de la Bucureşti?! - dar şi pentru protocol şi reprezentare.

De îndată ce se anunţase fuga în elicopter a cuplului Ceauşescu, la serviciul în limba română începuse un veritabil pelerinaj. Nu se ştia încotro plecaseră cei doi, nici care le erau planurile, circulau tot felul de zvonuri, fantastic-tenebroase cele mai multe, însă ştirea mondială numărul unu asta era: "fuga din Bucureşti a dictatorului român" . Nu numai colegii de la alte redacţii ale RFI, ci şi jurnaliştii de la cele vreo şapte-opt alte radiouri care îşi aveau sediul în uriaşa Maison de la Radio veneau să afle "direct de la sursă" informaţii despre ce se întâmpla în România. În redacţia română erau totuşi două telefoane, fiecare cu număr propriu, dar devenise imposibil să prinzi unul neocupat. Iar telefoane mobile pe atunci nu existau. Nici computere nu aveam, scriam la nişte maşini electrice zgomotoase şi mari cât o valiză soldăţească, iar depeşele de la France Presse şi Reuters ne veneau pe telex, un aparat voluminos şi clănţănitor de care astăzi doar bătrânii jurnalişti îşi vor mai fi amintind, probabil.

Deşi era într-o zi de vineri, deşi luni era Crăciunul şi se făcuse "punte" până marţi (fiindcă în Franţa se lucrează a doua zi de Crăciun, ca şi a doua zi de Paşti, ca şi pe 2 ianuarie...), toate radiourile, toate televiziunile, toate ziarele şi publicaţiile săptămânale franceze îşi dăduseră peste cap programele de sărbătoare pregătite din timp. Nu mai exista decât un singur subiect - România. Chiar şi radiouri ca "France Culture" şi "France Musique" păreau să-şi fi schimbat brusc profilul şi să se fi specializat în informaţii politice internaţionale transmise cu sufletul la gură. Un tsunami mediatic se prăvălise peste francezi, fie ei cititori de gazete, ascultători de radio sau telespectatori, ţinându-i cu respiraţia tăiată câteva zile în şir. Macabre gropi comune, cu împuşcaţi de-a valma, copii şi mame laolaltă, zeci de mii (60.000) de morţi, crâncene lupte de stradă la Bucureşti, un fel de război civil în restul ţării, era foarte palpitant, foarte emo­ţi­o­nant, cu atât mai mult cu cât, ce surpriză!, în România mai toată lumea părea să vorbească fran­ţuzeşte. "Comme c'est curieux, comme c'est bizarre!" - suna o replică din "La cantatrice chauve" (Cântăreaţa cheală), piesa cu care debutase cândva un anume Ionesco, fost Ionescu, devenit academician francez... Fiindcă de a doua zi, de sâmbătă 23, capitala României începuse să se umple de ziarişti occidentali.

Ziarul Liberation avea să scoată o ediţie cu denumirea în româneşte, "Libertate". Un tânăr şi foarte prompt canal tv francez, "La 5", înregistrează o ascensiune de audimat pe cât de fulgerătoare, pe atât de meteorică, datorită tocmai dramaticelor transmisii în direct făcute de la Bucureşti.

Se descoperea că România e o ţară de francofoni (fără ca nimeni să observe enorma contradicţie cu plângăreaţa afirmaţie stereotipă după care singura limbă străină învăţată în şcoli sub comunism fu­sese rusa...!), dar se desco­perea şi că la Paris exista o destul de mare comunitate de români. În studiourile radiourilor şi pe platourile televi­ziunilor fură astfel chemaţi mulţi români stabiliţi la Paris, în calitate de experţi. Unii explicau cum stau lucrurile cu armata secretă a lui Ceauşescu, capabilă de toate gro­zăveniile fiindcă era compusă fie din orfani crescuţi şi educaţi într-un anume chip, fie din cruzi mercenari arabi.

Alţii se specializaseră în descrierea tunelurilor şi a altor subterane secrete din Bucureşti, în aşa fel încât să priceapă şi francezii cât de cumplită e în România lupta dintre Bine şi Rău. Când însă un canal de televiziune a făcut eroarea de a invita în platou, pentru o emisiune-dezbatere în direct, vreo 15-20 de intelectuali, artişti şi scriitori româno-parizieni, a ieşit o asemenea grandioasă ciorovăială încât puteai crede că se va termina totul cu o încăierare în regulă, regula din epopeea eroi-comico-sati­rică a lui Budai-Deleanu. Păruiala ce păruse iminentă n-a avut totuşi loc.

Şi nu doar şampanie primise redacţia română de la RFI. P-dg-ul (prescurtare pentru "preşedinte-director general") , care ţinuse să vină el însuşi şi să ciocnească, foarte emoţionat, o cupă cu noi pentru marele eveniment petrecut la 2.000 de km distanţă, dăduse dispoziţie serviciilor tehnice să facă o instalaţie care să ne permită recepţionarea televiziunii române devenite şi oficial onomastic "liberă". Şi se făcuse. Rapid. Se făcuse o racordare, o legătură, nu ştiu cum, o conexiune, ceva prin Italia, ne uitam uluiţi, buimaci, parcă visam, la ce se transmitea la Bucureşti. Ce se vedea, ce se auzea era de neînchipuit, un amestec de chermeză şi apocalipsă. Esenţialul era însă că "dictatorul a fugit!", cum anunţase la televiziune poetul Dinescu. Păruse de neclintit, dar în numai câteva ceasuri avea să devină un biet bătrân autostopist pe la Titu şi Găieşti... Dar asta vom afla mai târziu.

Atunci, la 22 decembrie 1989 şi în zilele următoare, dădeam şi noi informaţiile auzite la televiziunea română "liberă", le completam, când era cazul, cu depeşele agenţiilor occidentale şi cu declaraţiile oamenilor poli­tici din toată lumea, fiindcă pentru toţi România părea să fi devenit preocuparea unică şi obsedantă. Politicienii francezi erau şi ei foarte activi, poate şi pentru că în acel moment Franţa deţinea ceea ce avea să se cheme "preşedinţia prin rotaţie" a Uniunii Europene, pe atunci cu doar 12 ţări membre şi încă numindu-se Comunitatea economică europeană.

Un val uriaş de solidaritate şi compasiune a fost rezultatul imediat al acestui copleşitor interes public, ale cărui proporţii în Franţa n-au mai fost atinse de-atunci încoace de nici un alt eveniment intern sau internaţional. Reversul a fost însă neaşteptat de rapid şi de o mare violenţă. După ce în seara zilei de Crăciun francezii aflaseră şi ei, ca şi românii, de executarea cuplului Ceauşescu şi văzuseră apoi imagini statice ale cadavrelor celor doi, ei aveau să aibă privilegiul mondial de a fi fost primii care să vadă filmul integral al lamentabilului "proces" stalinist de la Târgovişte şi secvenţa insuportabilă a împuşcării. Fără să trezească vreo simpatie pentru cei doi, acest film a creat însă o stare de neîncredere faţă de noile autorităţi, dacă nu chiar de repulsie. Mai mult. Caseta (sau o copie a înregistrării originale) fusese şterpelită prompt şi cu abilitate revoluţionară şi vândută pe sub mână unui canal francez de televiziune. Odată aflat şi acest amănunt sordid, ce dovedea că la Bucureşti se şi intrase într-o logică particulară a "economiei de piaţă" fără frontiere, compasiunea şi solidaritatea au început nu doar să se micşoreze, ci au luat şi forma unei suspiciuni generalizate faţă de ce se petrecea ori părea că se petrece la Bucureşti.

Pentru câţiva dintre jurnaliştii de la secţia română de la RFI, în mod na­tural mai pricepuţi în decodarea semnelor unei lumi din care ei înşişi proveneau, momentul cheie a fost adeziunea public declarată a ambasadorului român de atunci la Paris, Petre Gigea, faţă de " revoluţie". După ce trecuse pe la două-trei televiziuni, unde recitase un text probabil învăţat pe de rost despre ura lui faţă de Ceauşescu, dragostea pentru democraţie şi ataşamentul pentru abia constituitul FSN, acest ambasador a ajuns şi la Casa Radio. A trecut din studio în studio, de la un radio la altul, a ajuns şi la RFI. Era un individ masiv, corpolent, abia mai respira, încât credeam, când a ajuns să fie intervievat şi pentru emisiunea în limba română, că e la un pas de apoplexie. Nu venise totuşi singur, era străjuit de două persoane atletice, care îl susţineau să nu cadă (sau îl ţineau să nu fugă, cine ştie), câteodată, când avea de urcat scări, aproape că îl târau, îl luau pe sus. "Nu mai pot, nu mai pot!", l-am auzit gemând, în româneşte, pe ambasador. Răspunsul unuia dintre cei doi, oarecum printre dinţi, scrâşnit, a fost fără apel: "Trebuie! Haide!". Iar ambasadorul se supunea ordinelor celor doi.
Cum să mai ai îndoieli?!
Citeşte mai multe despre:   special

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de