Despre satiră, umor şi cenzură în timpul "Epocii de Aur"

Pe Calea Victoriei, vizavi de "Confecţia", îşi avea redacţia Urzica, revistă de satiră şi umor, editată de Consiliul Educaţiei şi Culturii Socialiste. Se înfiinţase în 1949, la directiva noului regim. Sediul îl moştenise de la Contemporanul, dar "spiritul" era altul. Să demascheze chiaburii, să combată "burjuii" şi să cânte triada Pauker-Dej-Luca era misia umoriştilor pe-atunci.

Reviste similare, cu titluri mai mult sau mai puţin inspirate, au apărut în toate ţările comuniste: Diko Braz - Ariciul (Cehoslovacia), Frischer Wind - Aer proaspăt, redenumit Oelenspiegel (un fel de Păcală german) (RDG), Szpilky - Bolduri (Polonia), Stircel - Bondarul (Bulgaria), Man Hua (China), Jez (Iugoslavia), Chipăruş (RSS Moldovenească). Tuturor le servise drept model Crocodilul moscovit, înfiinţat de Maiakovski. Despre lumea graficienilor de satiră ne-a povestit Albert Poch, redactor artistic al revistei Urzica (1953-1984) şi unul dintre marii caricaturişti români.


MAEŞTRII CARICATURII ROMÂNEŞTI
"Am lucrat 30 de ani la Urzica, pe postul de redactor artistic, îşi deapănă amintirile Albert Poch. Intrasem de foarte tânăr, de student. Absolvisem Artele Plastice. Primul desen l-am publicat în Viaţa Capitalei. La Urzica, redactor-şef adjunct era Nell Cobar, unul dintre cei mai importanţi caricaturişti pe care îi are ţara asta. M-a primit chiar el. I-am pus desenele pe masă, le-a privit cu interes, s-a uitat apoi la mine. Probabil că l-a impresionat tinereţea mea. «Cum te cheamă pe dumneata?». I-am spus numele. «Sunt student la Artele Plastice». «Auzi, eşti bun, domnule. O să te publicăm. Dar hai să-ţi găsim un nume. Ce ţi-a venit cu numele ăsta?» «Păi aşa mă cheamă pe mine». Şi am scos legitimaţia de student. «Bine, domnule, ai un nume predestinat». M-au angajat acolo, asta a fost în '53."

Despre colaboratorii săi îşi aminteşte cu respect. Îi numeşte "maeştri" şi îi enumeră cu evlavie: I. Ross, Nell Cobar, Eugen Taru. A "racolat", însă, şi mulţi tineri, colegi de generaţie. "Am încercat să atrag pe aceia care credeam că au talent, spune artistul. Veneau foarte mulţi. Uneori pierdeam ore în şir, dimineaţa, cu ei. Mulţi nu aveau chemare, li se părea doar. Interesul meu era să am nişte colaboratori de valoare. La secţia de caricaturi, eu făceam revista cu colaboratori."


URZICA NU A APĂRUT LA MOARTEA LUI STALIN
Debutul tânărului, pe-atunci, Albert Poch, s-a făcut în vremuri "tulburi". Era anul morţii "părintelui popoarelor". Cum să faci băşcălie la dispariţia lui Iosif Stalin ?! "Erau situaţii de nerezolvat. De exemplu, când a murit tovarăşul Stalin. Toată presa a publicat declaraţii, angajamente, regrete pentru «marele conducător». Urzica ce face? Redactor-şef era Aurel Baranga, un tip foarte deştept. El a primit sarcina de partid să scoată Urzica.

Am trimis la Comitetul Central nu ştiu câte variante de coperte, cum să fie Urzica prezentată la nenorocirea care se întâmplase. Nu găseam formula prin care să exprimăm momentul. A trecut o zi, au trecut două, au trecut nouă, în final două  săptămâni. Tot ce pro­puneam noi se respingea la CC. Şi într-o zi, era deja la potou, nu mai aveam timp să tipărim ceva. Vine Baranga la redacţie, era tot colectivul revistei. «Ce facem?» Toţi am ridicat mâinile. S-au uitat la mine, că eu eram responsabil cu coperta. «Nu mai ştiu ce să fac«, am zis. «Uite, cred că am găsit o soluţie. Fiţi atenţi!» A cerut secretarei să formeze numărul de telefon de la CC. «Tovarăşe, n-am reuşit să ne ridicăm la înălţimea la care s-a ridicat tovarăşul Stalin. Ce ne-am gândit noi. Şi cred că este o soluţie la care nu s-a gândit nimeni până acum. Am hotărât ca, în semn de omagiu la marea pierdere pe care a suferit-o omenirea, să sacrificăm acest nu­măr al revistei Urzica. La dispariţia tovarăşului Stalin Urzica nu apare». S-a făcut linişte. Aşteptam reacţia. «Da, tovarăşe Baranga, este nemaipomenit. Într-adevăr, dumneavoastră faceţi un sacrificiu!». Şi a fost singura dată când Urzica nu a apărut."


CENZURĂ ŞI AUTOCENZURĂ
Dar în deceniile următoare, scenariul, cu variaţiuni pe temă, s-a repetat. De multe ori, intervenea vigilenta cenzură. Caricaturile, bancurile ori epigramele îndrăz­neţe erau întoarse de la tipar. Apăruse, între timp, şi... autocenzura. "A fost la un moment dat o poezie care conţinea următoarea rimă: «...aer/torcând al nopţii cáer». Cineva, care nu avea nici o treabă cu ce făceam noi, de la personal, a intervenit. «CAER-ul? Ce avem noi cu CAER-ul ?» «Tovarăşa, nu e vorba de CAER, e vorba de cáer, al nopţii cáer...» Redacţia noastră s-a cam speriat. Le era teamă să nu toarne mai departe. Până la urmă a ajuns la Baranga, care a zis să se dea drumul revistei aşa."

Orice referire la nechezol (cum numeau românii cafeaua cu înlocuitori) stârnea, de pildă, "interesul" comisiei de cenzură. "Noi ne ascundeam întotdeauna în spatele umorului, spune Albert Poch. Ţin minte că am făcut o ca­ricatură în «Glasul Armatei». Cu bazele americane din Turcia. Am făcut un turc în patru labe, pe spate era o ţeavă de tun, un soldat american venea cu ghiuleaua. Turcul care întorcea capul şi spunea: «Uşurel, efendi, că am reculul pu­ternic». Eu am făcut o caricatură în timpul erei nechezolului, am şi expus-o. Am făcut un cap de cal, capul şi copitele. Cu una susţinea o farfurioară şi cu cealaltă ceşcuţa. Şi sorbind, cu satisfacţie, spunea: «Excelentă!».

Componenta principală a nechezolului era ovăzul, alimentul favorit al cailor. Am publicat-o la pagina 15. Şi, într-o dimineaţă, mă trezesc cu un telefon la redacţie. «Aţi publicat o ca­ricatură, aia cu calul, cu cafeaua, cu neche...», s-a oprit, nu a zis nechezolul. «Ce a vrut de fapt să spună caricatura?». «Păi, ce să spună, este o caricatură umoristică. De aia am publicat-o mică, pe pagina 15, nu are o adresă precisă.

De altfel are ştampila B pe ea». «Da, chiar aşa, şi noi ne-am amuzat. E în regulă». Şi nu s-a întâmplat nimic. Pentru că şi ei apucaseră să dea ştampila de bun de tipar. În cenzură erau şi oameni deştepţi. Cenzorul colabora, de multe ori, cu autorul. Adică, sas­tisit şi el de ce se întâmpla în jur, închidea ochii. La aluzii mai ales."
PREMII INTERNAŢIONALE
În circuitul cultural internaţional de profil, caricaturiştii români au pătruns târziu şi cu greu. Dar au avut succese de la început. Câteva dintre premii le-a câştigat chiar Albert Poch. "În anii '60, când slăbise puţin chinga, era un aer respirabil, spune graficianul. Primesc un telefon de la Sabin Bălaşa, am fost coleg cu el. Mi-a telefonat de pe Litoral, făcea desene de animaţie. Mi-a făcut legă­tura cu nişte caricaturişti iugoslavi, de la «Jez».

Ne-au invitat la saloane inter­naţionale. Fiecare a venit cu ce era mai bun, la Tolentino (Italia). Ladislau Hegedus era la Ministerul Culturii. Lucrările erau foarte frumoase. Nimic grav. În două luni ne-am tre­zit cu un premiu colectiv la Tolentino pentru ex­poziţie de caricatură românească. Am dat lovitura din prima încercare. Apoi au curs invitaţiile. La Montreal, de exemplu, unde era cea mai mare expoziţie, a luat premiu Nell Cobar.

Era vremea luptei pentru pace. A fost o expoziţie, «Caricatura Lupta pentru pace» la Moscova. Nu prea avea mare haz titulatura, dar s-au prezentat lucruri foarte bune acolo. Eu nu am fost, doar am trimis lucrarea. Şi am luat marele premiu. Au fost începuturile mele în arta umoristică tridimensională. Preşe­dintele juriului a fost un polonez. Peste ani ne-am cunoscut. Mi-a spus: «S-a speriat juriul. După ce şi-au clătit ochii pe ea, au zis aşa ceva nu se poate. Nu putem s-o băgăm în expoziţie. Acest simbol falic cu frunza în faţă. Până la urmă i-am convins pe toţi că e cea mai bună lucrare şi ai luat premiu. Ai dat lovitura!»"


COLABORATOR LA INFORMAŢIA BUCUREŞTIULUI
­A colaborat şi cu Informaţia Bucureştiului, ziar central care a publicat, la un moment dat, caricaturi. "Redactor-şef era Ion Bucheru, îşi aminteşte fostul angajat al Urzicii. Mi-a cerut să fac o ca­ricatură la editorial. Nişte lucruri mai tari. Un exemplu. Un director important stând la birou, iar la cap avea pe frunte scris 33 ori 5 egal 8. În spate, la un birou foarte modest, altul, care avea pe frunte ecuaţia de gradul 2. La urechea şefului, stătea un diavol, care şoptea: «Trebuie să scăpăm de el, ştie prea multe»".

În urma colaborării cu ziarul organizaţiei de partid a Bucureştiului, Albert Poch s-a ales şi cu un prieten pe viaţă, Ion Bucheru. "Informaţia Bucureştiului era ziarul care publica o pagină de satiră pe săptămână şi o caricatură pe zi, îşi aminteşte şi gazetarul. Aşa l-am cunoscut pe Poch. Ajunse­se­răm să ne înţelegem dintr-o privire. El ştia că sunt dispus să ţin spatele. La fel se mai întâmpla şi la România liberă, unde era Pavel. Când Poch intra cu hârtia în birou, cu un aer mai spăşit, ştiam că mer­sese prea departe. Eu stăteam şi cumpăneam ce facem cu caricatura, o publicăm? A doua zi, după ce apărea caricatura, mă suna şi mă întreba: «Mai existaţi?»" Şi au "exis­tat" amândoi mulţi ani în presă.


SEARLE, DESPRE UMORUL ALUZIV
Întâlnirea cu Ronald Searle, grafician englez de renume, l-a marcat, de asemenea. "L-am cunoscut în 1960, la Ohrid, în Iugoslavia, îşi aminteşte Albert Poch. Am avut o noapte de convorbiri cu el. Eram numai eu din ţară. Am fost sincer. «Ştii care este avantajul vostru? Toţi ăştia din lagărul socialist, caricaturişti, umorişti, în general, pe lângă vicisitudinile cenzurii, aveţi şi un mare avantaj de care nu cred că vă daţi seama. Lipsa de libertate în exprimarea voastră v-a obligat să vă puneţi mintea la contribuţie. Să găsiţi acele subterfugii prin care să puteţi exprima. Caricatura voastră este o literatură esopică. Puteţi să spuneţi ce aveţi de spus şi să vă agăţaţi de realizarea artistică ce impune şi ideea. Uneori, chiar mă mir cum reuşiţi să publicaţi.»" A înţeles astfel, de la un artist de excepţie, din afara "sistemului", cheia succesului umo­riştilor români - umorul aluziv. Şi Albert Poch l-a practicat decenii de-a rândul, devenind, în timp, la rândul lui, maestru. 

Citește pe Antena3.ro

După ce s-a trezit din anestezie, un bărbat și-a dat seama că medicii i-au amputat piciorul sănătos și a rămas cu cel bolnav