Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Subiectele "tabu" constituiau o realitate a presei româneşti din
anul 1989. Asemenea tabuuri erau, de fapt, teme, termeni şi idei despre
care "nu era recomandabil să vorbeşti sau să scrii". Ce anume? – asta
nu se preciza niciodată în mod expres şi explicit. De-ajuns doar să se
răspundă că "e mai bine aşa"!
Fireşte, faţă de perioadele precedente ale "revoluţiei şi construcţiei socialismului în ţara noastră", existau diferenţe sensibile, de nuanţă. În primul rând, cenzura, ca instituţie specifică perioadei "ascuţirii luptei de clasă în perioada cuceririi puterii politice de clasa muncitoare şi aliaţii săi" – cu numele "Direcţia generală de presă şi tipărituri de pe lângă Consiliul de Miniştri" –, fusese desfiinţată cu mai bine de un deceniu în urmă. Fusese, în schimb, introdusă autocenzura la nivelul fiecărei redacţii şi, implicit, al celor care lucrau în frontul politico-ideologic al partidului. Nu mai exista, de asemenea, un "index" al temelor, autorilor, cărţilor sau chiar al expresiilor prohibite. Funcţiona însă cutuma imbatabilă: "ce se taie nu se fluieră!".
Să nu simplificăm însă lucrurile. România lui 1989 era o ţară impregnată de ideologie. Trăiam, spunea o glumă amară, "în epoca ideoliticului". De fapt, o ţară în care ideologii adverse, antagoniste chiar, se confruntau tot mai puternic, mai radical şi, în definitiv, în mod decis şi ireconciliabil. Pe de o parte, era vorba despre ideologia partidului unic, ideologia "ceauşismului", iar, pe de alta, era vorba despre diverse curente şi orientări ideologice, de pe un eşichier din ce în ce mai larg şi mai complex, care îşi revendicau dreptul de a pătrunde şi de a se manifesta şi în spaţiul politic şi spiritual al României.
Dar, tot mai încăpăţânat cantonată în zona axiomelor, definitive şi irevocabile – de genul "caracterul profund ştiinţific, consecvent revoluţionar al politicii partidului şi statului nostru, la a cărei elaborare şi punere în practică rolul determinant revine Tovarăşului" –, ideologia oficială se dovedea incapabilă să dea răspuns, argumentat şi convingător unor întrebări presante şi stringente. În acest fel, se manifesta un conflict deschis între "informare" şi "ideologizare", în sensul că factorul ideologic tria informaţia (inclusiv, sau mai ales, pe cea de natură politică). Când, peste ani, îmi cădea în mână cartea lui Jean Francois Revel "Cunoaşterea inutilă", aveam să dobândesc şi o cheie de lectură a acelor fapte: în sensul că ideologia este "o maşină de triat informaţii". Fireşte, la momentul despre care scriu, teza lui J.F. Revel nu fusese încă enunţată; deşi la fel de adevărat este şi faptul că elementele ei pluteau în aer.
Numai că, chiar dacă ar fi fost enunţată la acea vreme, o asemenea teză ar fi căzut sub incidenţa tabuurilor ideologice ale "Epocii".
Să recapitulăm câteva dintre aceste tabuuri ale presei române de acum două decenii.
Faptele (politice) primează. Nu era de imaginat ca în articolele "de linie" să se pună în discuţie, cu atât mai puţin la îndoială, "caracterul profund ştiinţific al politicii partidului şi statului nostru". Cu atât mai puţin să se admită că unele decizii politice – ne aflăm în anul Congresului al XIV-lea al partidului şi cu numai un sfert de veac înainte de împlinirea unui sfert de veac de la istoricul Congres al IX-lea! – decizia X, exista (sau "ar putea să existe") o variantă Y sau o variantă Z. La rândul lor, expresiile (clişeele) care redau afirmaţiile privind "caracterul profund ştiinţific" erau, ele însele, prea vagi pentru a se preta la verificări amănunţite, pe fond. De obicei, posibilele "lecturi infidele" ale realităţii lumii contemporane şi ale posibilelor scenarii de evoluţie, venind de la alte "partide frăţeşti", de exemplu de la PCUS, erau din start, anihilate prin formule imbatabile: "Viaţa, practica revoluţionară, au demonstrat, fără putinţă de tăgadă,…". Întrebările fără răspuns: cine? şi, mai ales, în ce fel? puteau verifica aceste aserţiuni, care legitimau "caracterul profund ştiinţific şi consecvent revoluţionar al politicii partidului şi statului nostru".
Societatea socialistă multilateral dezvoltată – o societate, prin natura sa, profund umanistă şi democratică. Nu putea fi semnalată nici o abatere de la principiile legalităţii şi dreptăţii fără a se menţiona, în mod expres, că:
1) acestea reprezintă cazuri/manifestări izolate şi nesemnificative;
2) o dată semnalate de oamenii muncii de la oraşe şi sate, ele au fost rezolvate la intervenţia personală a "Tovarăşului" sau, după caz, i s-a raportat "Tovarăşului" despre rezolvarea lor, în spiritul legalităţii socaliste, al eticii şi echităţii socialiste.
Ca regulă generală, abaterile de la aplicarea şi respectarea legalităţii nu se puteau manifesta decât la nivelul organismelor locale de stat, cu precizarea "în activitatea unor consilii populare". Teza generală era aceasta: "Politica partidului şi statului nostru este perfectă, dar în punerea sa în practică este, în unele cazuri, defectuoasă".
Un alt tabu prescria ca asemenea abuzuri şi nelegalităţi să fie localizate exclusiv în activitatea statului; niciodată însă la nivelul organismelor de partid. De la orice nivel!
Pentru a echilibra balanţa sau, mai corect, pentru a nu pierde confruntarea, se mergea pe replica de contrapropagandă, "Încălcarea sistematică a drepturilor omului, în lumea capitalului". Fireşte, reciproca era cu desăvârşire exclusă: edificarea celei mai drepte orânduiri conţine şi unele premise teoretice eronate sau soluţii practice depăşite de realităţi, care fac posibile greşeli sau chiar abuzuri şi ilegalităţi.
"Totalitarismul" – termen prohibit. Deşi tot mai des folosit în literatura ideologică a momentului, cu referire la sistemul bicefal de comandă politică din România anului 1989, termenul "totalitarism" era, în presa momentului, un termen tabu. Adică nu era comentat pentru simplul motiv că el… nu era folosit în presa scrisă şi audiovizuală. În schimb, echivalentele sale, cât mai dure, erau copios folosite atunci când era vorba despre "înfierarea" altor regimuri politice.
Cu valoare de regulă generală, procesul revoluţiei şi construcţiei socialismului în România era privit în mod critic, dar numai până la "momentul de răscruce al Congresului al IX-lea al partidului". De aici şi garanţia că aceste abateri nu se vor mai manifesta niciodată în viitor.
