Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cine citeşte, azi, ziarele româneşti apărute în 1989 remarcă acest
paradox, într-o ţară al cărei preşedinte era autorul "unei
impresionante opere filosofice şi social politice" reprezentând "o
contribuţie excepţională la îmbogăţirea tezaurului teoriei şi
practicii revoluţionare", cunoscută şi preţuită pe toate meridianele
globului, dezbaterile de idei, pe teme de marcată actualitate lipseau
aproape cu desăvârşire.
Începând – deloc întâmplător! – cu dezbaterile pe teme legate direct la opţiunile politice ale unor partide comuniste în raport cu marile provocări ale epocii. Unde lectura răspunsurilor româneşti, comparată cu alte viziuni, ar fi trebuit să evidenţieze tocmai originalitatea indubitabilă a viziunii "Tovarăşului...".
De la valută la sărăcia de idei. Una dintre cele mai la îndemână explicaţii pentru tot mai restrânsa circulaţie a literaturii ideologice şi social politice "de actualitate" provenită din Occident ţinea de drastica diminuare a efortului valutar al ţării. Desigur, valuta statului, cât era, trebuia chivernisită cu grijă multă, dar asta nu presupunea şi renunţarea totală la importul de carte şi de publicaţii de specialitate. Cu atât mai puţin nu justifica suprimarea (în eventualele traduceri româneşti) pasajelor "cu probleme".
Anii de la jumătatea deceniului 60-70, când cartea franceză, italiană, americană se găsea "la liber" în marile librării ale Bucureştilor, dar şi din principalele capitale de judeţ, iar ziarele şi revistele străine se găseau, fără vizibile restricţii, la chioşcurile de difuzare a presei, deveniseră amintire.
Rămâneau câteva "oaze" oficiale şi câteva surse particulare de unde puteam împrumuta cărţile şi revistele cu pricina. "Sursele oficiale", măcar pentru noi, cei de la "Scânteia tineretului", erau două: a) biblioteca "Academiei Ştefan Gheorghiu", implicit cărţile din biblioteca Institutului de Ştiinţe Politice şi de Studiere a Problemei Naţionale; şi b) fondul de carte străină al Editurii Politice. Fireşte, şi aici, accesul nu era "la liber", el depinzând de anumite simpatii de care, unii dinte noi se bucurau în faţa unor diriguitori ai respectivelor instituţii. Algoritmul P(pile) C(cunoştiinţe) R(relaţii) funcţiona de o manieră sui generis şi aici. Cum reuşeau să procure asemenea noutăţi editoriale, asta este cu totul altă poveste, deşi mai toată lumea vorbea că "rolul determinant" revenea, la un moment dat, şefilor celor două instituţii. Lui Leonte Răutu-rector la Ştefan Gheorghiu, restul lui Valter Roman-directorul Editurii Politice. Numai că, în 1989, cei doi nu mai erau pe funcţii, ca atare, afluxul de carte şi de reviste "din afară" fusese serios diminuat.
"Citeşte şi dă mai departe". Cea de-a doua sursă de documentare – sau, dacă mă gândesc mai bine, prima în ordinea accesului liber – erau cărţile şi publicaţiile pe care norocoşii beneficiari ai unor ieşiri în Occident, le puneau la dispoziţie restului lumii. La aceasta adăugându-se, desigur, recolta documentară pe care reuşeam, noi, ziariştii, să o mai ciugulim din ieşirile, tot mai puţine, în Occident. Şi de această dată, comparaţiile cu anii ’60 erau defavorabile prezentului. Prin anii studenţiei, adică prin a două jumătate a anilor ’60, la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti, sursele de documentare erau deja bine stabilite: tinerii universitari Gh. Vlăduţescu, Gh. Al. Cazan, Vasile Tonoiu, Ilie Pârvu, Petre Bieltz, Cătălin Zamfir, Ioan Drăgan, iar din generaţia "mai mare", profesorii Ion Banu, Ion Ianoşi, Radu Florian, N. Tertulian şi, mai ales, Niculae Bellu – acesta din urmă titular, în hebdomadarul "Contemporanul" (seria George Ivaşcu) al unei "Cronici a ideilor", unică în felul său.
Cu timpul – din motive astăzi lesne de înţeles –, cercul s-a restrâns, încât consemnul din neagra ilegalitate "citeşte şi dă mai departe!" dobândise o jenantă actualitate. Dar şi în acest caz, opera o restricţie draconică: originalele lucrărilor care veneau în ţară erau tot mai puţine, iar copiile aveau un circuit draconic "monitorizat". (Ghici de către cine? Şi, mai ales, de ce?)
Lămuriţi şi dez-lămuriţi. Cu cât, măcar unii dintre noi, reuşeam să avem acces direct la surse de calitate şi credibile, cu atât ne era mai clar că adevăratul motiv al acestor draconice restricţii nu era, câtuşi de puţin, unul de natură economică, ţinând de raţionalizarea efortului valutar al ţării. În realitate, regimul politic al cuplului Ceauşescu era, mai ales la începutul anului 1989, tot mai insistent criticat şi dat "ca exemplu negativ" în literatura social-politică nu doar de inspiraţie ideologică "ne-marxistă", cât, în special, în cea din "ţările frăţeşti". Or, asemenea lecturi erau socotite de-a dreptul duşmănoase şi nocive, inclusiv pentru cei ce, teoretic măcar, ar fi trebuit să procure argumente care să combată asemenea susţineri. Neîncrederea a tot-puternicilor politico-ideologici în propria presă şi în frontul ideologic era de-acum de domeniul absurdului. Nu de alta dar, dacă cumva, cei ce trebuiau să lămurească masele sfârşeau prin a se... dezlămuri pe ei înşişi?! în aceste condiţii, originalitatea şi temeinicia tezelor "Tovarăşului" nu se mai demonstra. Se postula!
