Dialogul de idei: de la demonstraţie la postulat

Cine citeşte, azi, ziarele româneşti apărute în 1989 remarcă acest para­dox, într-o ţară al cărei preşedinte era autorul "unei impresionante ope­re filosofice şi social politice" re­pre­­zentând "o contribuţie ex­cep­ţio­nală la îmbogăţirea tezaurului teo­riei şi practicii revoluţionare", cu­nos­cută şi preţuită pe toate meridia­nele globului, dezbaterile de idei, pe teme de marcată actualitate lipseau aproape cu desăvârşire.

Începând – deloc în­tâm­plător! – cu dezbaterile pe teme legate direct la opţiunile politice ale unor partide comuniste în raport cu marile provocări ale epocii. Unde lectura răspunsurilor româneşti, comparată cu alte vi­ziuni, ar fi trebuit să evidenţieze tocmai originalitatea indubitabilă a  viziunii "Tovarăşului...".

De la valută la sărăcia de idei. Una dintre cele mai la îndemână explicaţii pentru tot mai restrânsa circulaţie a literaturii ideologice şi social politice "de actualitate" provenită din Occident ţinea de drastica di­mi­nuare a efortului valutar al ţării. Desigur, va­luta statului, cât era, trebuia chiver­nisită cu grijă multă, dar asta nu presupunea şi renunţarea totală la importul de carte şi de pu­blicaţii de specialitate. Cu atât mai puţin nu justifica suprimarea (în eventualele traduceri româneşti)  pasajelor "cu probleme".

Anii de la jumătatea deceniului 60-70, când cartea franceză, italiană, americană se găsea "la liber" în ma­rile librării ale Bucureştilor, dar şi din principalele capitale de judeţ, iar zia­re­le şi revistele străine se gă­seau, fără vi­zibile restricţii, la chioş­curile de di­fuzare a presei, deveni­seră amin­tire.

Rămâneau câteva "oaze" oficiale şi câteva surse particulare de unde pu­team împrumuta cărţile şi revistele cu pricina. "Sursele oficiale", mă­car pentru noi, cei de la "Scânteia ti­neretului", erau două: a) biblioteca "Aca­demiei Ştefan Gheorghiu", implicit cărţile din biblioteca Institutului de Ştiinţe Politice şi de Stu­diere a Problemei Naţionale; şi b) fondul de carte străină al Editurii Politice. Fireşte, şi aici, accesul nu era "la liber", el depinzând de anumite simpatii de care, unii dinte noi se bucurau în faţa unor diriguitori ai respectivelor instituţii. Algoritmul P(pile) C(cunoştiinţe) R(relaţii) funcţiona de o manieră sui generis şi aici. Cum reuşeau să procure ase­menea noutăţi editoriale, asta este cu totul altă poveste, deşi mai toată lumea vorbea că "rolul determinant" revenea, la un moment dat, şe­filor celor două instituţii. Lui Leonte Răutu-rector la Ştefan Gheor­ghiu, restul lui Valter Roman-directorul Editurii Politice. Numai că, în 1989, cei doi nu mai erau pe funcţii, ca atare, afluxul de carte şi de reviste "din afară" fusese serios diminuat.

"Citeşte şi dă mai departe". Cea de-a doua sursă de documentare – sau, dacă mă gândesc mai bine, pri­ma în ordinea accesului liber – erau căr­ţile şi publicaţiile  pe care norocoşii beneficiari ai unor ieşiri în Oc­ci­dent, le puneau la dispoziţie restului lumii. La aceasta adăugân­du-se, de­sigur, recolta documentară pe care reuşeam, noi, ziariştii, să o mai ciu­gulim din ieşirile, tot mai pu­ţine, în Occident. Şi de această dată, comparaţiile cu anii ’60 erau defavo­ra­bile prezentului. Prin anii studen­ţiei, adică prin a două jumă­tate a anilor ’60, la Facultatea de Fi­lo­sofie a Universităţii Bucureşti, sur­sele de documentare erau deja bine stabilite: tinerii universitari Gh. Vlădu­ţescu, Gh. Al. Cazan, Vasile To­noiu, Ilie Pâr­vu, Petre Bieltz, Cătălin Zamfir, Ioan Dră­gan, iar din generaţia "mai mare", profesorii Ion Banu, Ion Ia­­noşi, Radu Florian, N. Tertulian şi, mai ales, Ni­culae Bellu – acesta din urmă titular, în hebdomadarul "Con­tem­poranul" (se­ria George Ivaşcu) al unei "Cro­nici a ideilor", unică în felul său.

Cu timpul – din motive astăzi lesne de înţeles –, cercul s-a restrâns, încât consemnul din neagra ilega­litate "citeşte şi dă mai departe!" dobândise o jenantă actualitate. Dar şi în acest caz, opera o restricţie draconică: originalele lucrărilor care veneau în ţară erau tot mai puţine, iar copiile aveau un circuit draconic "monitorizat". (Ghici de către cine? Şi, mai ales, de ce?)

Lămuriţi şi dez-lămuriţi. Cu cât, măcar unii dintre noi, reuşeam să avem acces direct la surse de calitate şi credibile, cu atât ne era mai clar că adevăratul motiv al acestor draconi­ce restricţii nu era, câtuşi de puţin, unul de natură economică, ţinând de raţio­nalizarea efortului valutar al ţării. În realitate, regimul politic al cuplului Ceauşescu era, mai ales la începutul anului 1989, tot mai insistent criticat şi dat "ca exemplu negativ" în literatura social-politică nu doar de inspiraţie ideologică "ne-marxistă", cât, în special, în cea din "ţările frăţeşti". Or, asemenea lecturi erau socotite de-a dreptul duş­mă­noase şi nocive, inclusiv pentru cei ce, teoretic măcar, ar fi trebuit să procure argumente care să combată asemenea susţineri. Neîn­­cre­derea a tot-puternicilor politico-ideologici în propria presă şi în frontul ideologic era de-acum de dome­niul ab­sur­dului. Nu de alta dar, dacă cumva, cei ce trebuiau să lămu­reas­că masele sfârşeau prin a se... dezlămuri pe ei înşişi?! în aceste con­di­ţii, originalitatea şi temeinicia tezelor "Tovarăşului" nu se mai demonstra. Se postula!