Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După ce a dominat primul turneu final, desfăşurat la Piteşti, echipa Dinamo Bucureşti s-a impus categoric şi în cel de la Bucureşti cucerind un nou titlu de campioană naţională la oină.
Elevii antrenorilor Gheorghe Vlase şi Victor Sebe au repetat reuşitele din anii 1987 şi 1988 dovedindu-şi astfel supremaţia în sportul nostru naţional. Meciurile au fost găzduite de terenul Combinatului Poligrafic Bucureşti, însă Dinamo a trecut prin destule emoţii până la cucerirea trofeului, având în principala contracandidată, CPB, un adversar redutabil. În "dubla" de la Bucureşti, oiniştii alb-roşii au pierdut primul joc, scor 11-16, dar condiţiile în care s-a jucat au fost vitrege, cu ploaie şi teren alunecos.
În economia titlului, decisivă devenea a doua partidă, care s-a jucat pe terenul "Tineretului", Dinamo impunându-se la final cu scorul de 22-17 la capătul unui meci cu spectaculoase răsturnări de situaţie. Clasamentul final a arătat astfel: 1. Dinamo Bucureşti 34 puncte, 2. CPB 31p, 3. Laminorul Roman 23p, 4. IPA Sibiu 16p, 5. ASA Constanţa 15p. Federaţia a mai premiat pe cel mai tehnic jucător, Mihai Gherghel, de la Laminorul Roman, echipa moldoveană primind şi premiul "Fair Play". Din echipa campioană a lui Dinamo din toamna anului 1989, sponsorizată de Ministerul de Interne, amintim pe fraţii Răsărit, Dumitrescu, Grigore, Sârbu, Chiţu, Oancea, Dincă, Andruţă sau Perşinaru, în frunte cu căpitanul Nelu Păsărică, cel mai bun jucător la momentul respectiv.
ISTORIA UNUI SPORT UITAT
La început mai era cunoscut şi sub numele de "Hoină", însă, ulterior, a rămas doar Oină. Pe meleagurile româneşti este socotit sportul naţional şi, aşa cum se menţionează în cronici şi hrisoave, are o vechime de cel puţin şase secole, bucurându-se la începuturi de popularitate printre oşteni, voievozi, tineri şi copii. Istoria subliniază faptul că originile oinei datează încă de pe timpul lui Vlaicu Vodă, în anul 1364, când se practica pe plaiurile Ţării Româneşti, în sate şi comune.
Unii cercetători apreciază că oina are o semnificaţie legată de ocupaţia de bază a populaţiei de atunci, anume păstoritul, exemplificându-se termeni ca "bâtă" sau "baci", folosite în jocul propriu-zis. Alţi cercetători îi găsesc oinei o origine latină, "voinum". Prin modul de desfăşurare, oina practicată în România se apropie prin unele elemente de "basse-ball-ul" american, de "palsepool-ul" finlandez, de "schlagbal-ul" german ori de "paume", din Franţa. În anul 1899, ministrul Învăţământului din acea vreme, Spiru Haret, decide organizarea anuală a concursurilor şcolare de oină. Însă, oficial, totul a început în perioada de după cel de-al doilea război mondial, când oina şi-a căpătat locul printre celelalte ramuri sportive existente. În anul 1947, fiind deja un sport cu tradiţie naţională, oina este introdusă în programul întrecerilor de vară ale "Daciadei".
Din păcate, la începutul anilor '90, oina a început să dispară încet, încet, principalul motiv fiind lipsa de fonduri, cei mai buni sportivi preferând să treacă la nou înfiinţata Federaţie de Basseball, care le oferea perspective mai bune. În prezent, Federaţia Română de Oină încă există, însă totul se desfăşoară aproape în exclusivitate în mediul rural, existând echipe cum ar fi Victoria Surdila Greci, Spicul Horia, Dinamic Coruia sau Crasna Gorj. Fosta campioană, Dinamo, s-a transformat în Straja, care este lidera campionatului, alte echipe de top fiind Biruinţa Gherăieşti şi Frontiera Tomis.
