Faţa venerică a "Epocii de Aur"

Boli venerice, boli lumeşti, ori mai pretenţios spus, boli cu transmitere sexuală. Oricum le-am numi, există dintotdeuna. Bineînţeles că au existat şi în "Epoca de aur". Doar că, ascuns fiind sub un văl compact de discreţie, fenomenul era totuşi ţinut sub un control extrem de strict.

Rude bune cu propaganda po­li­tică, arta "societăţii socialiste multilateral dezvoltate", ne bombarda cu poveşti de amor în care, musai, el şi ea erau fruntaşi pe ramură, pa­si­onaţi doar de creşterea producti­vităţii. Astfel începută, idila se trecea, obilgatoriu, pe la starea civilă şi apoi, la timpul cuvenit, în saloanele maternităţii. Că doar de, sporul demografic al ţărişoarei era sarcină de partid şi de stat. Idealizată astfel, viaţa "omului nou" părea să nu prea aibă legătură cu sexul. Trăiam într-o vitrină în care morala socia­listă funcţiona perfect. Aiurea! Po­veş­tile astea trăiau doar în vorbele ac­ti­viştilor, căci viaţa intimă a ro­mâ­nilor era cu mult mai complexă. Iar prostituţia exista chiar şi în "socie­tatea socialistă multilateral dezvoltată". Şi, pentru că "doar cine nu munceşte nu greşeşte", existau, bineînţeles, şi boli venerice. Atâta doar că ele constituiau una dintre cele mai ascunse feţe ale "Epocii de aur".

Prof. dr Iustin Diaconu poate fi găsit zilnic în biroul său de la "Spitalul clinic de dermato-venerologie prof. dr Scarlat Longhin" din Capitală. El este unul dintre marii specialişti ai acestui domeniu medical, pe care-l studiază, pe toate feţele, de peste patru decenii. Iar informaţiile pe care le oferă sunt deosebit de sugestive. Şi, din păcate, nu pun realitatea zilelor nostre într-o lumină favorabilă. "Boli venerice? Există şi acum, după cum au existat dintotdeauna. Bineînţeles că şi până în 1989. Dar pe atunci, fenomenul era ţinut sub un control deosebit de strict. Existau statistici, care nu erau însă date publicătăţii. Şi nici nu se raportau la OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii). Dar specialiştii le cunoşeau." Pe atunci, luesul, sifilisul adică, era considerat cea mai gravă maladie cu transmisie se­xuală. Cât de răspândite erau cazurile de sifilis? Prof. dr Iustin Diaconu: "Pe atunci, naşterea unui copil cu lues congenital era considerat un eveniment extrem de grav. Dar se întâm­pla rar. Cazul se raporta până sus, noul născut era monitorizat cu toată atenţia. În privinţa adulţilor, în ’89 s-au înregistrat 4.000 de cazuri noi. Care se adăugau celor aflate deja sub tratament. Pe atunci, se făceau anchete riguroase. Acum, se nasc anual câte 430 de copii bolnavi de lues congenital şi nu se mai fac anchete aproape deloc. Iar în privinţa adulţilor, în 2002 s-au înregistrat 12.500 de cazuri noi. Dar sunt convins că au fost mai mulţi".  De ce se întâmplă asta? Doar este clar că, între timp, sifilisul nu s-a preschimbat în vreun guturai, tratat cu câteva pastile. "Din mai multe cauze. Până acum douăzeci de ani, analizele serologice pentru sifilis, Wasserman-ul, se făceau în momente importante ale vieţii: la recrutare, la angajare, la înscrierea în facultate. Şi, bineînţeles înainte de căsătorie. Oficial, analiza este obligatorie şi azi. Atâta doar că acum ne «orientăm». Cine are nevoie de un certificat, bagă nişte parale în buzunarul cuiva de la laborator şi primeşte hârtia pe loc. Omul este mulţumit că a scăpat rapid de o formalitate. Specialistul se bucură că face economie de reactivi. Plus banul neimpozabil. Şi uite-aşa, toată lumea este mulţumită. Chiar dacă astfel dispare un filtru extrem de eficient. Cam asta este acum." Cum se proceda înainte de ’89 cu cei identificaţi ca bolnavi de sifilis? "Se punea în mişcare un întreg circuit medical pe care bolnavul era obligat să-l parcurgă până la capăt. Când examenul serologic era «pozitiv», pacientul era investigat în amănunt. Era «ancheta socială», în cursul căreia omul trebuia să declare sub semnătură numele tuturor persoanelor cu care avusese contact, atât înainte, cât şi după îmbolnăvire.

Asta avea o noimă, deoarece toţi «contacţii» erau bolnavi potenţiali, luaţi în evidenţă şi, eventual, trataţi. La anchetă, nimeni nu-şi permitea să mintă: Codul Penal pedepsea dur «transmiterea cu bună ştiinţă a unei boli venerice». Tratamentul primar se făcea obligatoriu în regim sta­ţi­o­nar, prin internarea, timp de 25-30 de zile, într-o secţie de specialitate a unui spital. După care urmau controalele periodice. Din păcate, toate astea nu mai există acum. Oamenii se mişcă, dispar şi nimeni nu mai ştie ce fac bolnavii. Pe atunci, tratamentul era gratuit şi obligatoriu. Acum a rămas doar gratuit." Centralizate la nivel naţional, cazurile de sifilis ajungeau la Ministerul Sănătăţii, care întocmea bilanţuri anuale: liste nominale, cu numele şi adresa fiecărui bolnav în parte. Existau însă şi excepţii. Pe care prof. Iustin Diaconu le pomeneşte, atât cât îi permite deontologia profesională: "Bineînţeles că oamenii cu funcţii nu erau, nici pe atunci, nişte îngeri coborâţi printre noi, pă­că­toşii. Am avut şi destui pacienţi VIP. Tovarăşi din ierarhia politică a vremii, ori ofiţeri superiori de Miliţie. Mde, oameni şi ei. Dar în cazul ăstora statisticile erau doar numerice, fără nume şi adresă. Dar şi ei se supuneau rigorilor tratamentului, la fel ca restul lumii".

Dar prostituţia? Exista şi în Epoca de Aur? Bineînţeles. Şi era strâns legată de munca prof. dr Diaconu. "Prostituţie a fost şi până în ’89. Dar nu se recunoştea oficial. Prostituatele erau de tot felul. Multe «lucrau» prin staţiunile turistice. Altele... «locco», pe lângă casă. Uneori se mai şi îmbolnăveau şi atunci era prăpăd. Una, din Bod, cu sifilis, a reuşit să îmbolnăvească 167 de bărbaţi în doar 45 de zile. O alta, tot cu sifilis, se învârtise prin Valea Prahovei. Până la urmă a ajuns în faţa unei asistente sociale. La un mo­ment dat, funcţionara care încerca să-i identifice pe «contacţii» femeii m-a sunat disperată: «domnule doctor, am una aici care de o jumătate de zi numără bărbaţii cu care s-a culcat şi tot n-a terminat. Îmi mănâncă toată ziua». Altele o făceau pentru avantaje mărunte. Una s-a culcat cu un cizmar pentru ca ăla să-i monteze o pereche de flecuri la pantofi. Iar cu respon­sabilul unui magazin ferometal pentru un serviciu de vin, din ăla ieftin, de sticlă. Mde, îşi făcea zestre fata." Uneori, o asemenea relaţie în­tâm­plă­toare nenorocea mai multe familii: "Prin ’89 am avut o «reacţie în lanţ» pornită de un meseriaş bătrân şi beţiv, care s-a dus într-o seară la o «fată» pe undeva, prin zona Icoanei. Aia avea sifilis şi i l-a dat şi lui. Moşul avea o nevastă mult mai tânără decât el, care avea un amant. Bineînţeles că l-au luat amândoi. Amantul era însurat, iar nevastă-sa avea şi ea un amant, inginer. Şi tot aşa... un lanţ de cinci familii, care s-au trezit toate bolnave de sifilis. Cu mulţi ani în urmă, era una frumuşică. Se în­vâr­tea printre sportivii unui mare club din Capitală. I-a îmbolnăvit pe mulţi dintre ei, de au ratat ăia participarea la o Olimpiadă". Prin ’88-’89, se spunea că Securitatea trimitea pe piaţă "fete" care îi ţineau sub control pe puţinii străini, mai ales studenţi, care mai veneau pe aici. Prof. dr Diaconu ştie câte ceva şi despre acest aspect. "Erau civili care veneau cu ele la noi. Ideea era «le-am prins pe astea, ia vedeţi ce-i cu ele». Toate frecventau restaurantele de lux din Bucureşti: erau «fetele» de la «Inter», de la «Melody bar», «Lido» şi «Ambasador». Erau cam aceleaşi şi erau aduse periodic la control. Apoi, acelaşi civil venea şi lua buletinele de analiză. Însă trebuie să recunosc, cinstit, că pe nici una dintre ele nu am găsit-o bolnavă."

Gonoreea era cea de-a doua boală venerică ce trebuia declarată obli­gatoriu. Atâta doar că, cu toate că şi în cazul ei se făceau anchete, evidenţa nu mai era la fel de strictă. Şi în cazul ei tratamentul era gratuit şi obligatoriu, dar existau şi pacienţi care se fofilau şi se tratau empiric. Adeseori, antibioticele puternice dispăreau de prin secţiile de boli pulmonare şi ajungeau să se vândă afară, pe sub mână.

Bolnavii de blenoragie se mai tratau şi empiric, iar astea erau considerate un soi de panaceu. Iar acum, după patru decenii în care s-a ocupat de acest domeniu, prof. dr Iustin Diaconu nu prea are mo­tive de optimism: "Asta a fost. Vi se pare jenant? Nu, nu trebuie. Epoca de Aur nu era îndeajuns de poleită încât să protejeze de bolile venerice. Partea proastă este că acum, în zilele noastre, sistemul de control şi de tratament nu mai funcţionează aproape deloc. Iar într-un viitor nu prea îndepărtat asta ar putea să ne coste enorm".