Hotelul Moscova din Kiev, gazda solidarităţii româno-poloneze

Oricum, după cum aveam să constatăm în scurtul timp petrecut în capitala Ucrainei, chercheleala mai mult sau mai puţin vizibilă era o stare nu tocmai ieşită din comun a "ciolovecilor". Am mai asistat la o scenă curioasă petrecută într-un magazin alimentar, a cărei explicaţie ne-a fost dată mai târziu de şura, pe care l-am întrebat cum devine cazul. La coada de la casă un cetăţean a ridicat o mână. Imediat s-au ridicat şi altele. După achitarea cumpără­turilor, cetă­ţea­nul a plecat împreună cu alţi trei dintre cei care ridicaseră mâinile. Şura ne-a spus că e un obicei răspândit, deoarece votca era scumpă şi oamenii puneau mână de la mână ca să plătească împreună o sticlă de o jumătate de litru pe care o dădeau pe gâtlejuri în vreun parc mai retras.

Dar obiceiul pământului era ca băuturica să fie precedată de o îmbucătură, două, de scrumbie afumată. Ceea ce ne-a lămurit şi cu privire la mirosul de pescărie al berăriei de peste drum de hotelul nostru. Acolo am aflat că localnicii beau berea la temperatura ambientă, obiceiul de a o bea de la gheaţă neajungând pe acele meleaguri. Am încercat şi noi o "berică la varice", dar după o înghiţitură am renunţat să mai bem restul din sticlă. Berea avea un gust oribil şi nu din cauză că nu era rece... Auzisem multe despre apetitul alcoolic al seminţiei slave, dar ceea ce ştiam era numai teorie. Faptele ne-au demonstrat că vorbele nu erau doar palavre. De asta ne-a convins şi Saşa, un tinerel simpatic de la sectorul de relaţii internaţionale al televiziunii ucrainene. Tibi adusese cu el şi câteva sticle de votcă Stolicinaia, făcută în exclusivitate pentru export, ea fiind de negăsit în magazinele sovietice.

Într-o dimineaţă, Saşa, omologul meu de la televiziunea locală, a venit să ne ia spre unul dintre locurile de filmare, prilej cu care a observat stocul de vodcă al lui Tibi, pe care acesta intenţiona fie să-l comercializeze, fie să-l ofere ca o atenţie, dacă era cazul. Nu apucase încă să facă nici una, nici alta. Seara, pe la ora 11:00, ne-am tre­zit la hotel cu Saşa, care era într-o pronunţată stare de euforie şi care a intrat direct în subiect. Voia şi el o duşcă de Stolicinaia. Tibi a dat cep la o sticlă şi a umplut, cam pe un sfert, unul dintre paharele de apă. Saşa i-a luat sticla din mână şi a turnat votcă până la marginea superioară a paharului, după care a dat pe gât conţinutul dintr-o singură sorbitură. Vorba vine sorbitură, pentru că am văzut ceea ce nu mai văzusem niciodată până atunci şi nici după aceea. Saşa îşi dăduse capul pe spate şi, fără ca paharul să-i atingă buzele, a turnat vodca direct pe gâtlej, aceasta ajungând în stomac aparent fără ca Saşa să dea vreun semn de înghiţitură. Greu de înţeles cum de a reuşit aşa ceva.

Toate aceste "performanţe" au pălit în comparaţie cu ceea ce mi-a fost dat să văd tot în hotelul nostru şi tot de la seminţia slavă, de data aceasta fiind vorba de polonezi. Renumele acestora în privinţa virtuţilor bahice era cu nimic mai prejos decât cel al fraţilor ruşi, ucrainieni şi cine o mai fi fost pe acolo. Ba, dimpotrivă, susţineau unele guri rele, cărora înclin să le dau dreptate după cele văzute la hotelul Maskva. De regulă, echipa de televiziune era cazată într-o singură cameră. Atunci fuseserăm amplasaţi la etaje diferite, fiecare dintre noi având propria cameră. Într-o dimineaţă, Tibi mă sună la telefon şi îmi spuse să cobor la etajul lui ca să văd una nevăzută. Şi într-adevăr, aşa ceva nu mai văzusem. Nici eu, nici Tibi, care avea antece­dente serioase în această privinţă. În faţa a trei camere, lipite de cea a lui Tibi, erau stivuite câteva zeci de sticle goale de vodcă poloneză. Tibi mi-a spus, cu o oarecare invidie, că vecinii săi chefuiseră toată noaptea.

Cu oarecare invidie pentru că Tibi era un băiat de viaţă, fiind sufletul oricărei petreceri. În plus, el avea o deosebită rezistenţă la băutură. În fine, am plecat la treaba noastră. A doua zi aveam planificată o filmare mai laborioasă şi vorbisem să plecăm mai devreme. La ora 8:00, ia-l pe Tibi de unde nu-i! În holul unde ne întâlneam de obicei ca să plecăm la treabă nu era, la telefon nu răspundea, nici la bătăile de la uşa camerei sale. În schimb, din una dintre camerele ocupate de polonezi, despre care aflasem între timp că erau echipajul avionului care făcea curse între Varşovia şi Kiev, se  auzeau chiuituri. În faţa uşii, un alt morman de sticle golite de vodcă. Tibi trebuia să fie şi el pe acolo.

Bat în uşă care se deschide după un timp şi îl zăresc pe Tibi la mare prietenie cu vreo patru ocupanţi, deşi nu ştia o boabă de poloneză, iar aceştia nu se deranjau să vorbească altceva decât limba natală. Vodca îi înfrăţise în asemenea măsură încât nu mai era nevoie de vorbe pentru a se înţelege. Tibi avea treabă cu unul mai corpolent, cel mai cherchelit dintre ei, pe care-l luase în braţe şi-l trăgea spre baie. Văzându-mă, mă chemă să-l ajut să-l bage pe individ sub duş, pe motiv că ăla era şefu' şi că dacă nu se trezeşte o să pice avionul pe care-l va pilota peste câteva ore. Am încercat să-l scot pe Tibi din cameră, dar n-am avut nici o şansă.
În cele din urmă, Tibi, care era un băiat voinic, a reuşit să intre sub duş împreună cu polonezul, şi, aşa îmbrăcaţi cum erau, a dat drumul la apă. În câteva secunde erau ciuciulete amândoi. Fericit acum că salvase viaţa pasagerilor, Tibi a acceptat să-şi părăsescă amicii de pahar şi să vină la el în cameră. Bineînţeles că ziua de filmare era ratată. L-am lăsat să doarmă, după ce i-am atârnat costumul la uscat. Mai târziu, când i-a mai trecut mahmureala, am ieşit pentru o plimbare.

La recepţie ne întâlnim cu polonezii, care îşi achitau notele de plată şi se pregăteau să plece la aeroport. Erau vreo 15. Printre ei şi cheflii de dimineaţă. Unul dintre ei era atât de beat, încât cei doi care-l susţineau în poziţie verticală se străduiau serios să-şi ducă la bun sfârşit sarcina. Ceilalţi, adică echipajul care urma să piloteze avionul, după cum am dedus, erau perfect trezi. Cum în ziua următoare n-am aflat să fi picat vreun avion, ne-am liniştit că lucrurile s-au terminat cu bine. Probabil că oamenii aveau o diviziune a muncii - a băuturii adică - riguros planificată în aşa fel încât treaba să nu sufere.

Pentru că veni vorba de cele ale gurii, trebuie să vă spun că m-am întors acasă cu vreo trei kilograme în minus. Tibi, care era mult mai puţin mofturos decât mine, nu a reuşit performanţa mea involuntară. Încă din vagonul restaurant am avut primul şoc. Pâinea era atât de neagră, încât îţi suprima automat orice apetit, oricât de flămând ai fi fost. Cum, totuşi, ea era mâncată fără probleme de băştinaşi, m-am aventurat să o gust. Surpriză! Era o pită gustoasă, pe care n-am mai evitat-o de atunci. Până la călătoria de întoarcere, când, tot în vagonul restaurant, pâinea oferită, la fel de neagră precum cealaltă, avea un gust care m-a făcut s-o las urgent baltă. Secretul l-am aflat de la un basarabean aflat la aceeaşi masă, care ne-a spus că pâinea cu pricina este rusească, nu ucraineană. Trenul venea de la Moscova de unde se  fă­cuse plinul cămării vagonului-res­taurant.

Aventura alimentară a continuat în resturantul hotelului unde am comandat borş ucrainean. Îl auzisem pe Hruşciov în timpul vizi­tei sale în Statele Unite spunând că el nu ar da gustul borşului ucrai­nean pentru nimic altceva. Creditul acordat rotofeiului lider sovietic s-a dovedit a fi hazardat. Borşul mult lăudat era unul de varză, fără nimic particular. Nici alte tentative nutri­ţionale n-au avut mai mult succes. Ba, dimpotrivă. Simt şi acum mirosul dezagreabil al unui fel de chiftele, pe care le-am lăsat în farfurie imediat după ce am desfăcut una.

 Aşa că, pe întreaga durată a şederii în Kiev, meniul meu de bază a fost alcătuit din cremvurşti, dar numai bine îmbălsămaţi în muş­tar. Bine de tot! Muştarul - gorciţa, pe numele lui autohton - era foarte bun. Reţeta-i de fabricaţie cerea şi o anume cantitate de hrean, care, cu ce s-o mai fi adăugat acolo, îi dădea o aromă, să-i zicem, deosebită. Am cumpărat pentru acasă vreo zece tuburi de muştar, care, de atunci, a devenit preferatul întregii familii. Rugam pe toate cunoştinţele care făceau excursii în "măreaţa" Uniune să se milostivească şi să ne aducă gorciţa. Mai mult, dacă vă vine să credeţi, ajunşi la Los Angeles, am continuat dezmăţul gorciţian, convin­gându-l pe un băcan prieten să-şi împo­dobească rafturile cu muş­tarul made in "Russia". Nici marojnaia, adică îngheţata,  nu era de lepădat aşa că, deşi era o toamnă nu prea blândă, nu ezitam s-o cum­părăm, căci tone­tele stradale unde se vindea erau foarte nume­roase.