Hristos a Înviat! Just!

Părintele Tănăsache Costea era preot la biserica din satul gălăţean Smulţi când şi-a pus veşmintele cele mai luminoase şi a aprins făclia pentru a săvârşi slujba Învierii din noaptea de 29 spre 30 aprilie 1989. "Hristos înviat!", le-a spus răzeşilor lui paşnici din Smulţi.

Slujitorul de astăzi de la paraclisul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, părintele Costea, îşi aminteşte că, şi pe vremea aceea, trăirea celei mai mari sărbători creştine transfigura chipul celor prezenţi la biserică. "Adevărat a înviat!", îi răspundeau ei cu glas tare. Slujea după acelaşi tipic şi după aceeaşi rânduială.

"Aveam mulţi credincioşi care nu veneau direct la biserică în noaptea de Înviere, dar trimiteau pe cineva la biserică să le ia Paşti şi lumină. Credinţă aveau toţi. Nu a fost şi nu va fi diferenţă între sluj­be, dar atunci era diferenţă în rân­dul oamenilor, pentru că destui credeau şi se manifestau corect, dar erau şi unii care nu-şi manifestau credinţa vizibil. Mi-aduc amin­te că era un bărbat, membru de par­tid, care, atunci când îl salutam pe stradă «Hristos a înviat!», el îmi răspundea: «Just!». El credea, dar spunea asta pe ocolite, era ca şi cum ar fi zis: «Aşa este părinte!».

Erau şi unii care aveau o credinţă «habotnică» în partid şi uitau de credinţa în Iisus Hristos, dar, după ce discutau cu câte un preot, se lămureau. Unii te luau la rost dacă le spuneai «Hristos  a înviat!» şi îţi ziceau: «Ce îmi spui mie aşa, pă­rin­te? Eu nu sunt cu credinţa, sunt cu Partidul!». Dar tăceam, suportam.

Auzeam insulte şi mai mari decât aceasta alte dăţi. Ştiam că ei îşi apărau pâinea, locul de muncă, iar de multe ori era mai mult un spectacol treaba asta pe care o făceau ei. După ce vorbeai frumos cu ei îşi reveneau, pentru că omul crede întotdeauna în ceva, iar românul a crezut întotdeauna în Dumnezeire şi în Hristos Mântuitorul.

De sărbători, obiceiurile erau la fel ca şi acestea de azi, mă refer la obiceiurile exterioare. Lumea ve­nea la biserică, deşi doar duminica era zi liberă şi nu se auzea să fie liber luni - a doua zi de Paşti - sau în Săptămâna Patimilor.

Pe vremea aceea se petrecea însă şi ceva jignitor în privinţa aceasta: or­ga­ni­za­ţiile de tineret tocmai în Săp­tă­mâ­na Patimilor dădeau baluri sau discoteci, tinerii mergeau acolo ca şi când erau împinşi de la spate. Îmi spuneau: «Părinte, mer­gem şi noi, că nu avem ce face, suntem obli­gaţi, trebuie să facem faţă. Dacă nu mergem vor spune că suntem împotriva Partidului şi a politicii». Dar nu uitau nici de Învierea Domnului, veneau şi la biserică. Nu era casă de român care să nu aibă cozonac, pască, ouă roşii şi miel de Paşti.

Sărbătorile erau ţinute, chiar dacă în noaptea de Înviere erau deschise şi discotecile, crezând cei de la partid în politica, în micimea şi în nebunia lor că vor distruge credinţa.

În fapt, chiar şi activiştii de partid cei mai înfocaţi veneau pe ascuns la biserică şi se cununau, îşi botezau copiii, nu stăteau aşa, nelegiuiţi. Iar dovada că nu au distrus biserica şi credinţa a fost faptul că exact tineretul, pe care credeau ei că l-au educat ateu, în '89 a strigat «Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi!» şi unii au cântat chiar «Hristos a înviat!».

Unii îmi spuneau după aceea: «Cântam, părinte, de bucurie că a fost învinsă perioada aceea neagră şi comunistă» care, în loc să îi lase pe tineri să meargă să se pocăiască în săptămâna patimilor şi să se bucure în noaptea de înviere, îi ducea la distracţii", povesteşte părintele Costea, care a mai petrecut Paştele încă vreo trei ani după aceea cu răzeşii lui la Smulţi.
DE PAŞTE, BISERICA ERA PLINĂ
O doamnă "de prin părţile Banatului", pe care am întâlnit-o la Biserica Sfânta Ecaterina din Bucureşti şi care a dorit ca numele să-i fie menţionat doar cu iniţialele B.G., a acceptat să ne vorbească despre Sărbătorile pascale din 1989, când avea 19 ani. Este un caz fericit în pri­vinţa credinţei în Dumnezeu, pentru că a fost dusă la biserică de mică. Şi-a amintit cum se derulau lucrurile pe vremea aceea: "Paştele era la fel şi atunci. La fel cântam «Hristos a înviat!». Era lume multă la sărbătorile mari, iar de Paşte era biserica plină. Se respectau toate tradiţiile care ţin de cult.

Mi-aduc aminte ce bucurie era să mai stăm de vorbă în faţa bisericii după slujbă, iar, cimitirul fiind aproape, mergeam şi aprin­deam lumânări la morminte. Ţin minte că mama mă lua de fiecare dată duminica la slujbă, chiar dacă mie nu prea îmi plăcea în prima parte a zilei, fiind mai somnoroasă, ştiţi că noi învăţam şi sâmbăta, şi era mai greu cu trezitul devreme la vârsta copilăriei. Dar ce ţin minte este că slujbele se ţineau absolut la fel ca acum, nu există vreo deosebire de ritual sau a modului de sărbătorire.

Ştiu că dacă oamenii aveau credinţă mergeau în voie la biserică, iar de Paşte era aceeaşi bucurie ca şi acum. Nu am avut de sufe­rit, cel puţin noi, ca oameni de rând, ca să spun astfel. Dar nici tata, care era membru de partid. Părerea mea este că aveau de suferit aceia care se manifestau prea zgomotos, chiar şi în privinţa credinţei, cei care aveau gura prea mare".


TINERII CÂNTAU LA CHITARĂ
Bucureşteanca Maranda Cobzariu avea 65 de ani în 1989 şi ne povesteşte că praznicul Învierii Domnului nu avea ceva schimbat atunci faţă de astăzi. Totuşi, ceva era altfel: tinerii atunci petreceau mai laic, deşi într-un fel curat.

"Ce mult timp a trecut de atunci, dar mie nu mi se pare că s-au schimbat atât de multe! Poate că astăzi se simte lipsa tinerilor care transformau sfânta sărbătoare a Învierii într-o noapte de petrecere. Cei mai înstăriţi, după ce luau lumină, se îndreptau spre case cântând melodiile vremii la chitară. Doamne, cât de frumos mai cântau!

Sigur că pentru ei era şi un prilej de distracţie, dar veneau totuşi de la biserică şi, dincolo de orice formă de distracţie, slujba era slujbă! Exista respect faţă de biserică, faţă de preoţi şi faţă de ceilalţi credincioşi. Tare mi-e dor de tinerii de atunci!", spune cu nostalgie Maranda Cobzariu.

Pensionara care atunci mergea la o biserică din cartierul Aviaţiei îşi aduce aminte că pornea spre sfântul lăcaş încă din jurul orei 21:00, când se făceau anumite rugăciuni premergătoare sluj­bei în sine, apoi la miezul nopţii se lua lumină, slujba continuând până spre dimineaţă, când se luau Paştile:

"Îmi aduc aminte că, pe vremea aceea, oamenilor neputincioşi, cum sunt eu acum, li se aduceau de către credincioşii mai tineri punguţe cu anafura sfinţită - Paştile -, care erau lăsate pe stâlpul porţilor; dimineaţa, când oamenii ieşeau în curte vedeau minunea şi credeau că e trimisă de Dumnezeu. Singurii care se fereau de a merge la biserică erau membrii de partid, activiştii, în general, cei cu funcţie de conducere. În rest, lumea mergea fără frică la Învierea Domnului", ne-a mai povestit doamna Maranda Cobzariu.
SPRE DIMINEAŢĂ, CÂNTAU COCOŞII ÎN PODUL BISERICII
Carmen Boboc şi-a petrecut Paştele din '89 în satul Schela din Galaţi. Deşi avea doar 10 ani, parfumul acelei sărbători nu îl poate uita. Ea împreună cu un frăţior mai mic şi cu veri­şoa­rele ei mergeau foarte de­vre­me la bise­rică în noaptea Învierii, nu aşteptau să meargă o dată cu bunica lor, ca în restul zilelor de sărbătoare.

"Noi cercetam poarta bisericii cu vreo două ore înainte de slujbă. La început dădeam o raită prin cimitirul care era chiar lângă biserică şi aprindeam lumânări la morminte, cum vă­zuserăm la cei în vârstă. Şi ne plăceau enorm luminiţele care dădeau acelei nopţi un fior în plus. Apoi făceam curse de la biserică până la podul de peste râuleţul care traversează satul."

Misterul pascal era pentru copii sporit de momentul în care preotul ieşea şi chema cre­dincioşii: "Veniţi de luaţi lumină!". Fiecare avea lumânarea sa, pe care o aprindea direct de la slujitorul altarului şi o ţinea aprinsă toată noaptea. Carmen povesteşte că stătea cu bunica la slujbă, dar că mai cerea voie din când în când să iasă afară cu copiii, se mai juca puţin cu ei şi venea din nou în biserică. "

Bunica mă certa, dar înţelegea că sunt copil şi nu aveam răbdare ca un om mare. Pentru noi, cei mici, era şi un prilej de distracţie. Mai şi vorbeam în biserică, iar bătrânele ne atenţionau să facem linişte. Eu eram un pic supărată că nu mă lăsa să stau pe scaun, îmi spunea că numai femeile bătrâne stau jos, dar, când le vedeam pe acelea că moţăiau, îmi părea rău. Spre dimineaţă eram foarte încântată că auzeam cocoşii în podul bise­ricii cântând, erau aduşi de săteni, aşa era tradiţia, şi mă mai învioram puţin. A doua zi, când ne trezeam, ne puneau să ne spălăm pe faţă cu apă şi să ne dăm cu ou roşu ca să fim frumoşi şi sănătoşi", şi-a mai amintit Carmen.  


VOPSEAM OUĂ ÎN TRICOLOR
La Învierea Domnului din 1989, doamna Maria Ionaşcu avea 39 de ani şi lucra ca operator de calcul în Capitală. Deşi venea din Moldova şi avea credinţa în sân de mică, o dată cu trecerea vremii a uitat de biserică. Îşi aminteşte că în '89 nu a mers la slujba de Înviere:

"Atunci, pentru noi, Paşte însemna doar ce pregăteam să punem pe masă. Făceam pregătiri ca tot românul, dar uitaserăm de Dumnezeu. Pe mine mă scotea din sărite că ne chemau în dimineaţa de Paşte, duminca, la serviciu de pe la 7:30 până pe la 10:00, doar să facem act de prezenţă, nu că am fi muncit ceva, iar şefii veneau să vadă dacă lipseşte cineva.

Bineînţeles, aduceam toţi ouă vopsite, le făceam în trei culori, roşii, galbene şi albastre, ca tricolorul, dar nu simţeam că aveau legătură cu ceva sfânt neapărat. Consideram că era o tradiţie. Acum este cu totul altceva, merg la biserică, Paştele este Învierea Domnului".