Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În blocul în care locuiam înainte de Revoluţie, într-un apartament de două camere, vieţuia familia Grigore. Ea pe la 50 de ani, învăţătoare într-o comună apropiată de oraş, el, inginer la o fabrică de pâine. Nu aveau copii, doar un şoricar, Patrocle, de care eram sigură, băgam mâna în foc chiar, că e acelaşi din "Dumbrava Minunată". Numai că nu înţelegeam de ce nu e şi Lizuca pe lângă el. Dar asta este altă poveste.
Interesant este că sâmbăta, domnul Grigore devenea vânător. Pantaloni şi haină verde, pălărie cu o frumoasă pană de fazan, o puşcă aşezată într-un toc din piele şi o tolbă în care nu reuşisem niciodată să-mi bag nasul. (Pe vremea aceea eram doar un copil foarte curios, iar Doamna Grigore, îndrăgostită de copii, ne lăsa să ne jucăm cu Patrocle sau cu jucăriile unui nepot care mai venea din când în când în vizită). Cu siguranţă, familia Grigore nu a dus niciodată lipsă de carne şi nu prea cred că i-am văzut vreodată stând la coadă pentru asta. Găsiseră o modalitate de a-şi asigura toate cele necesare, apelând la o metodă veche de când lumea: trocul între cunoştinţe. Ei aveau vânatul, alţii untul, brânza, uleiul sau cosmeticele de calitate. Păcat că nu se puteau împuşca şi găinile că altfel ar fi dus-o şi mai bine! Cerere şi ofertă.
Ei bine, într-o zi bate la uşă doamna Grigore şi îi dă mamei un pachet înfăşurat în foaie de ziar. Înăuntru, evident, un... iepure. Fără blană, desigur, căci mai erau necesare câteva piei pentru a fi gata o frumoasă haină lungă, cu nasturi mari, aşa cum era la modă. Aşa că a început agitaţia. Iepurele se poate face ca orice carne de porc, vită sau pasăre? O să le placă copiilor? Să mai invit pe cineva la masă? Cert este că, apelând la cunoştinţe, s-a găsit cea mai bună reţetă, care nu necesita procurarea unor ingrediente speciale (pe care oricum nu cred că le-ar fi găsit în timp util, înainte de a se strica bunătatea de carne).
O friptură la tavă din spinare şi din ceea ce rămânea o ciorbă. Mai întâi au fost curăţaţi muşchii şirei şi s-au împănat bine cu niţică slănină afumată, păstrată pentru sărmăluţele de Paşte. S-a aşezat friptura în tava cu unt topit (una albastră, de email, greu încercată în cuptor), s-a presărat sare şi piper şi s-a băgat în cuptor. Din când în când se mai stropea cu zeama lăsată de carne. Când mirosul deja se strecurase prin toate cotloanele casei, a fost scoasă tava din cuptor. În tot acest timp, din bucăţile de iepure rămase s-a făcut o ciorbă. S-a pus la fiert carnea într-o oală împreună cu vreo trei morcovi, două bucăţi de păstârnac şi o ţelină, toate tocate cubuleţe. Tot pentru gust s-au mai pus şi două cepe mai mici tăiate mărunt, sare şi piper. După ce s-a luat spuma, s-a turnat ulei şi s-a acrit cu oţet şi vin roşu de ţară pus din damigeană, ca să se potrivească cu carnea de vânat. Şi poate că iepurele ar fi iscat o tradiţie vânătorească în familie, dacă părinţii nu ar fi avut imprudenţa să îmi spună exact ce mâncam. A trebuit să treacă ceva vreme până când să mă apropii de vreo bucăţică de carne. Devenisem vegetariană, şi asta din cauza unui biet iepure.
Citește pe Antena3.ro
