Informaţia scrisă nu înseamnă literatură

Răspunsul este că aceşti redactori comit greşeala de a confunda comunicarea scrisă cu arta literară. Ei nu au habar că a scrie pentru a fi citit înseamnă să scrii cum vorbeşti.

Stilul potrivit unei comunicări scrise este stilul conversaţiei, desi­gur lipsit de defectele sale obişnuite: dezordinea, redundanţa, lipsa de rigoare, o anume neglijenţă - pot fi uşor corijate. (...)

Fără îndoială, răul provine din timpul anilor de şcoală - ani hotă­râtori în formarea personalităţii -, când ni s-a imprimat că a scrie este un lucru dificil, rezervat unei elite de creatori inspiraţi, puţinilor privi­legiaţi care au acest dar.

Desigur, profesorii au avut mii de motive întemeiate să ne facă să pa­ra­frazăm, să explicăm, să comen­tăm, să interpretăm şi să analizăm textele franceze: acestea erau exerciţii utile. Dar iniţierea în literatură nu este o bună şcoală de redactare, aşa cum credeau profesorii. Cel puţin nu pentru viaţa de toate zilele şi nu pentru oamenii care vor avea de comunicat în scris în scopul de a informa pe alţii.

Între literatură şi informarea prin scris există un raport ca între conducerea automobilului de către pilotul de curse şi de către şoferul obiş­nuit. Cel care vrea să parcurgă drumul de la Paris la Toulouse ar comite o gravă greşeală crezând că a "conduce bine" înseamnă să folo­seşti derapajul controlat şi virajul tăiat; să foloseşti la maximum cutia de vi­teze, pe scurt, să stăpâ­neşti mane­vrele subtile pe care virtuoşii raliuri­lor şi circuitelor automobilistice le învaţă în cursul multor ani de exerciţiu.

Nimeni n-ar avea ideea să confunde arta picturală cu semnali­zarea rutieră; un pictor poate crea o viziune personală despre o trecere la nivel sau despre un pod peste calea ferată. Or, pe harta rutieră, trecerea la nivel sau podul peste calea ferată sunt indicate printr-un semn convenţional, care este şi el un de­sen. Doar în primul caz (al picturii) este vorba de a face să simţim ceva, de a provoca o impresie.
În al doilea caz (semnul con­venţional) este vor­ba de a da o informaţie. Desenul de pe hartă nu este obiectul nici unui fel de exegeză savantă. Textele scrise pentru a informa ar trebui să fie la fel de uşor de interpretat ca şi pa­nourile de semnalizare rutieră. Sunt clare consecinţele confuziei în­tre­ţinute dintre arta literară şi comunicarea scrisă. Multe dintre tinerele cadre licenţiate nu întâmpină nici o dificultate în a scrie în engleză scrisori şi rapoarte complicate, dar se inhibă în clipa în care trebuie să redacteze în limba maternă un text mai de­osebit.

S-a constatat că şefii de serviciu sau directorii care se explică oral foarte clar în faţa colaboratorilor îi pun la grea încercare pe aceiaşi colaboratori atunci când dau indicaţii în scris. (De aceea, invocând "colegialitatea", ei preferă să transmită comunicarea oral, în conferinţe decât în scris.) Dacă nu s-ar fi acreditat în mod abuziv ideea că "a redacta" presupune calităţi rare şi deosebite (când ar trebui să nu fie mai greu să comunici în scris decât să comanzi un pahar cu smântână şi două cornuri).
UN LIMBAJ ADAPTAT DESTINATARULUI
Ziariştii, preocupaţi în mod legitim de eficienţă, încearcă să definească pe cât posibil mai bine destinatarul anunţurilor şi acţiunilor lor. Noţiunea de destinatar este, într-adevăr, foarte importantă - şi nu numai în cazul mesajelor publicitare. Nu ne adresăm în acelaşi fel unui înalt funcţionar, unui negustor, unui inginer sau unui bancher. Trebuie să folosim limbajul potrivit fiecăruia, pentru că aceleaşi cuvinte nu au aceeaşi rezonanţă pentru toată lumea. (...)

O istorioară povestită de un autor american ilustrează foarte bine cât riscă autorul unui mesaj când nu se gândeşte suficient la destinatar (adică atunci când foloseşte un limbaj nepotrivit destinatarului). Un instalator modest (sunt atâţia în Statele Unite) scrie unui serviciu oficial de documentare tehnică: "Am remarcat că acidul clorhidric desfundă uşor ţevile de evacuare. Este bine să-l utilizez?". Redactorul de serviciu îi răspunde aproximativ în aceşti termeni: "Eficienţa acidului clorhidric este indiscutabilă, dar reziduul coroziv pe care-l produce acest produs este incapabil cu permanenţa metalului". Instalatorul trimite o nouă scrisoare în care mulţumeşte serviciului de documentare că i-a confirmat eficienţa acidului clorhidric. Neliniştit, redactorul îl consultă pe şeful său direct şi amândoi concep un răspuns prin care declară: "Nu putem fi făcuţi răspunzători de producerea de către acidul clorhidric a unui reziduu toxic şi nociv şi vă sugerăm să utilizaţi un alt procedeu". Instalatorul scrie din nou: "Vă mulţumesc. Sunt de acord cu dvs.: acidul clorhidric este bun". Foarte neliniştiţi, redactorul şi şeful său arată dosarul şefului servi­ciului, care pune mâna pe stilou şi scrie instalatorului: "Nu folosiţi acid clorhidric pentru că mănâncă ţevile".


SĂ ŞTII SĂ TE PUI ÎN LOCUL CITITORULUI
Prima regulă ce trebuie respectată în mod imperativ în materie de comunicare scrisă se aseamănă cu unul dintre perceptele ce se găseau în cărţile de morală pentru şcolari. Această regulă este: Gân­diţi-vă şi la alţii. Gândiţi-vă la cititorii cărora le este destinat mesajul. Desigur, se întâmplă ca mesajul să nu aibă decât un singur destinatar: este cazul corespondenţei curente, al raportului către şeful direct etc. Problema este însă aceeaşi fie că este vorba de un singur cititor sau de o armată de cititori: trebuie să te străduieşti cu pasiune, cu în­că­păţânare şi cu modestie să te pui în locul altuia. Ce vor înţelege? Ce aşteaptă el, ei de la mine? Ce-i interesează? Care sunt preocupările lor? Cum vor reacţiona? Sunt suficient de clar? Termenii pe care-i folo­sesc au acelaşi sens pentru fiecare? Toate aceste întrebări se pun aşadar în legătură cu destinatarul.
Fragment din "Tehnica scrisului", Caiet-documentar editat de Catedra de teoria şi practica presei a Academiei de Studii Social-Politice, p. 272-275