Instituţia colocatarului. Câteva aspecte neplăcute

În in. Geniozitatea lui şi în. Grija lui pentru om, Partidul Comunist Român a fost capabil să nască multe idei fo­lositoare acestuia (omului). Afec­ţiu­nea partidului pentru omul muncitor nu s-a oprit numai la naţionalizarea averilor. Am fi mici la suflet dacă nu i-am da partidului ce aparţine partidului. Partidul a zis ce-i aia să aibă omul casa lui? Nu. Omul trebuie să pună totul la comun. Vedeţi? Asta numim noi grijă şi afecţiune. Tovă­răşească atenţie şi dăruire.

La capitolul "pus totul la comun", propunem atenţiei cititorului o instituţie pe care pe cât de mult o urau unii, pe tot atât de mult o iubeau alţii. Adică ceilalţi, of cors. Instituţia colocatarului e atunci când statul decide pentru tine câte camere îţi ajung ca să trăieşti şi câte trebuie să mai dai şi la alţii. Casa ta devine un bun comun, în care trebuie să te calci pe picioare cu alţii.

Pe la începutul anilor '50, proprietarii de case se trezesc că trebuie să-şi împartă suprafaţa locuibilă cu cetăţeni desţeleniţi din satul natal şi veniţi la oraş ca să se facă oameni ai muncii, deoarece, nu-i aşa, statul, ca să se dezvolte multilateral dezvoltat (sic!), trebuie oamenii muncii să pună osu' la treabă. Şi atunci ce s-a întâm­plat. Vine omul de la ţară şi se aşază la oraş şi se angajează la fabrică. Dar omul desţelenit n-are unde să stea la oraş.
Asta în timp ce depravaţii bur­ghezo-moşiereşti îşi întind ciola­nele în câte cinci-şase camere.

Ninocika e o doamnă care refuză pronumele de politeţe şi zice că altfel nu vorbeşte cu mine dacă nu-i spun "Ninocika", cu "k" de la kilogram. Decid să-i fac pe plac, mai ales că nici eu nu mă simt prea bine cu pronumele astea de politeţe, prea sunt lungi şi trebuie să vorbeşti mult ca să spui puţin. Ninocika, actualmente pensionară, locatară de garsonieră.

"Stăteam într-o casă drăguţă din spatele Teatrului Nottara, nici prea-prea, nici foarte-foarte, camere mari, înalte, spaţioase, luminoase, cu vedere la parc, foarte simpatic, foarte drăguţ. Eu aşa am deschis ochii. Aşa ştiu eu că trebuie să fie o casă: cu multe camere, cu cameră de zi, cu mobilă stil. Nu sunt o babă sofisticată şi-l desfid pe cel care se grăbeşte să mă transforme într-o snoabă socială.

Trea­ba asta cu locuitul la bloc e o barbarie, dar mai barbarie decât asta e să te trezeşti într-o bună zi la uşă cu trei persoane complet străine care spun că au venit să stea la tine în casă, deoarece aşa a zis statul. Noi nu ne lăfăiam. Nu aveam cine-ştie-ce căsoi. Pur şi simplu, aşa trăiam noi. Faptul că ne-am trezit cu ăia în casă (mai era şi şase dimineaţa!) ni s-a părut revol­tător. Dar ce spun eu revoltător. Măi, strigător la cer. Adică cum să stau cu nişte necunoscuţi numai pentru c-aşa a decis partidul? Spune, tu cum te-ai simţi dacă ţi-ar veni cineva în casă peste tine şi ţi-ar spune «gata, de azi stau cu tine în casă». Aş zice că naşpa, crecă mi-aş face bagajul şi-aş pleca.

"Nu ţi-ai face nici un bagaj. Adică, de ce să pleci din propria ta casă? Vo­lens-nolens, a trebuit să-i acceptăm pe ăia la noi în casă şi să descoperim, în­cet-încet, cum e să trăieşti cu nişte «complete strangers» sub acelaşi aco­periş. Imaginează-ţi cum e să îm­partă o singură baie şase persoane. Închi­puieşte-ţi, mămică, cum te calci pe picioare în bucătărie şi cum omul ăla care ţi-a bătut la uşă în ziua aia nenorocită de luni (mai era şi început de săptămână) nu are nici un pic de respect pentru intimitatea ta. Brusc şi dintr-o dată, spaţiul tău intim dispare, se volatilizează.

Eu, care stăteam cu orele în cadă, am învăţat să-mi fac un duş în cinci minute. Îmi băteau în uşă ca să ies mai repede din baie! Se trezeau la cinci dimineaţa, ca să plece la fabrică, şi dădeau drumul la radio. Nici un pic de respect pentru celălalt, cu atât mai mult cu cât stăteau în casa lui, abuziv, ce-i drept, dar cum aşa, să nu-ţi pese de cel care doarme în came­ra alăturată? Cum să-ţi târşeşti pa­pucii şi să trânteşti uşa de parc-ai fi pe tarlaua lu' tac-tu? Cum se poate atâta lipsă de respect? Scapi tigaia pe jos, înţeleg, asta e, se mai întâmplă, dar îţi ceri scuze. Nu se poate aşa. Dai ulei pe masă, îl ştergi, nu-l laşi acolo, că se-mpute, nu? Nu mai zic de gemete şi urlete în timpul partidelor de sex. Adică eu, la mine-n casă, nu-mi permit un comportament atât de evident şi vii tu şi-mi calci în picioare tot spa­ţiul şi toată intimitatea şi-ţi per­miţi libertăţi pe care un om normal şi le-ar po­toli. Nu e drept aşa ceva. Nu e frumos, nu e omenesc.

Chestia asta cu colocatarul s-a întins pe decenii. Nu aveai voie să ai mai mult de două camere două persoane. Depăşeai două camere? Trebuia să te aştepţi la un colocatar. Nu aveai ce să-i faci".

Era un film al lui Andrei Blaier, tocmai despre asta era vorba. "Divorţ din dragoste", când s-a măritat Emilia Popescu cu Horaţiu Mălăele şi s-au trezit că vine una să stea la ei în casă, că ei erau doi şi aveau patru camere şi nu aveau voie să se lăfăie aşa, că aşa a venit ordin şi ordinul e ordin, trebuie respectat. "Exact aşa. Ca să nu mai pun la socoteală faptul că nu puteam să am deloc încredere în ei. Şase ani de zile, până când s-au mutat la bloc, am stat cu frica-n sân că ne spun că ţinem sărbătorile creştine sau cine-ştie-ce mai discutam prin casă. Cu preotul, mai subţire. Îl chemam când plecau ei în concediu, că plecau toţi trei în concediu. Nu se poate aşa ceva. Ca să nu mai spun că nu e igie­nic, măi. Îţi dai seama câte bacterii a trebuit să împărţim cu ei. Mama mea, săraca, care era o dulce şi-o scumpă, nici n-o simţeai prin casă, era ca un bibelou, a murit cu străinii-n casă. N-a apucat să-i vadă plecaţi."

"Bine, dar nu te puteai eschiva, cumva?", zic. "N-aveai cum. Mai ales dacă erai luat pe nepregătite, aşa cum am fost noi. Unii, ca să scape, şi-au desfiinţat camerele şi le-au transformat în holuri imense, fapt care s-a dove­dit a nu fi fost tocmai OK, că d-aia s-au prăbuşit atâtea case vechi la cutremurul din '77, nu pentru că erau vechi s-au prăbuşit, ci pentru că au dărâmat pereţi ca să scape de camere şi atunci n-au mai avut susţinere, sau cum se zice, şi au căzut. Casele vechi sunt solide. Casele vechi durează mai mult decât blocurile, îţi zic eu. Poate că şi noi am fi recurs la asemenea şiretlicuri dacă am fi fost avertizaţi, dar nu ne-a spus nimeni nimic, am fost luaţi ca din oală, puşi în faţa faptului îm­plinit. După ce au plecat ăia (a, nu-ţi spun că ne-au luat scaunele, măi, din casă şi o comodă de pe vremea bunicii mele, din nuc, o frumuseţe rară!!!) după ce au plecat ăia ne-am trezit că nu ne mai putem permite să ne în­treţinem casa, costa enorm şi atunci am vândut-o şi ne-am dus la apartament. După ce mi-a murit soţul, am vândut şi apartamentul, cu jumate i-am luat lu' fi-mea o garso­nieră, cu jumate mi-am luat mie una şi, uite, de ce mi-a fost frică de aia n-am scăpat. De la casă am ajuns tot la bloc."

Ninocika are un fel de veselie tristă întipărită pe faţă. Acum face haz de necaz şi spune că unde se duce ea (şi unde ne ducem cu toţii aş adăuga eu) în mod sigur n-o să aibă colocatari. La doi metri sub pământ nu încape decât unul, fiecare pe rând, fiecare la rândul său. Mă gândesc că nu are totuşi dreptate. Pentru că la doi metri sub pă­mânt, după şapte ani, ajungi într-o trăistuţă, cu toate oasele strânse la un loc, aşezată la picioarele altuia. Îi spun Ninocikăi, ca şi cum ea n-ar şti, că oricum nu contează oasele. Îmi dă dreptate.