x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Întâi picnic, apoi parastas

0
Autor: Mircea Iorgulescu 22 Aug 2009 - 00:00
Întâi picnic, apoi parastas Ferenc Redei/Reuters


În 1989, aproape toţi şefii regimurilor comuniste din Europa de Est lasă impresia că ar fi pacienţii unui stabiliment psihiatric pentru bătrâni. Par atinşi de demenţă senilă. Şi este adevărat că sunt, cei mai mulţi, oameni în vârstă şi sufe­rinzi. Bulgarul Todor Jivkov are 78 de ani, est-germanul Erich Honecker 77, cehoslovacul Gustav Husak 76, românul Ceauşescu 72. Pe lângă aceştia, polonezul Jaruzelski face, la cei doar 66 de ani ai lui, figură de tinerel.

Tot el este cel mai tânăr şi din punctul de vedere al vechimii la putere. Doar echipa de la Budapesta, deopotrivă înnoită şi întinerită, strică uniformitatea gerontocratică a conducătorilor din ţările lagărului, iar confruntările şi disensiunile dintre diferiţii responsabili din partid şi instituţiile statului maghiar capătă forma unei efervescenţe politice de neimaginat pentru o ţară comunistă.  

În sine, bineînţeles, vârsta nu este nici handicap, nici privilegiu. În definitiv, preşedintele francez François Mitterrand, în acel moment la începutul celui de-al doilea mandat, avea şi el 73 de ani în 1989 şi era chinuit de un cancer încă din 1981, anul când fusese ales întâia oară. Nici preşedintele ame­rican Ronald Reagan (n. 1911) nu fusese în 1980, anul primei lui alegeri, chiar un reprezentant al tinerelor generaţii.

Liderii est-europeni au însă un aer lugubru, de marionete care interpretează grotesc preambulul unui spectacol funerar. Sunt înţepeniţi în dogme şi certitudini fără nici o legătură cu ce se petrece în jurul lor. Cu siguranţă foarte bine informaţi, nu înţeleg  totuşi nimic din ce li se spune, din ce află, din ce li se raportează, din ce văd. Nu înţeleg sau nu pot înţelege. Dau impresia unor fiinţe iremediabil detracate, între percepţie, acte şi cuvinte se cască abisuri.

Par de pe altă lume sau deja cu un picior pe lumea cealaltă. Vorbesc într-o limbă extenuată,  cadaverică, compusă esenţial din lozinci plate şi vetuste. Virulenţa stalinistă, cu întunecata ei expresi­vitate (tip "vipere lubrice" sau "hienă dactilografă" - aşa fusese numit la Moscova Jean-Paul Sartre prin 1949), degenerase într-o obosită logoree plumburie. Şefii comunişti est-eu­ropeni sunt prizonierii unui imperiu de vorbe moarte. De la distanţă, scleroza lor e ridicolă, din apropiere este ameninţătoare. Fiindcă sunt, ori par să fie, în nebunia lor senilă, în stare de orice.
În ianuarie 1989, şeful partidului comunist est-german, Erich Ho­necker, declara astfel că peste 50 sau 100 de ani, Zidul de la Berlin încă va fi acolo. Neclintit. În acelaşi an 1989, la începutul lui noiembrie, Zidul a căzut însă, iar după încă un an, sta­tul est-german însuşi avea să dispară, absorbit prin unificare de Germania occidentală.

Câteva luni mai târziu după aceste azi uluitoare afirmaţii făcute de Erich Hone­cker, în  iunie 1989, la Congresul învă­ţătorilor din RDG, ministrul est-german al Învăţământului afirmase răspicat: "Tineretul nostru are dreptate să-i condamne pe contrarevoluţionarii care în anumite ţări socialiste au tot timpul în gură cuvântul pluralism".  

Acest suprarealist ministru se numea Margot Honecker, era nevasta lui Erich Honecker, iar tineretul est-german avea cu totul alte griji decât să-i condamne pe cei care, prin nişte ţări socialiste neprecizate, foloseau întruna cuvântul pluralism. Tineretul german se pregătea de fapt să plece în vacanţă.

Şi avea să fie cea mai neobişnuită vacanţă estivală din istoria sa. Ca în fiecare vară, şi în 1989, cea mai importantă destinaţie turistică pentru redegişti era Ungaria. Sute de mii de est-germani, poate încă şi mai mulţi, fiindcă unii cercetători avansează cifre de peste un milion şi jumătate de persoane, îşi făceau în mod regulat vacanţele estivale aici, pe malurile Lacului Balaton.

Veneau cu Trabanturi, veneau cu Wartburguri, fără a le trece prin cap că în curând aceste pârâitoare maşini cu motor în doi timpi vor deveni foarte căutate piese de colecţie şi chiar obiecte de muzeu.  Mulţi dintre ei, notează istoricul François Fejtö (în "Sfârşitul demo­craţiilor populare"), îşi întâlneau rudele anume venite în Ungaria din Germania federală. Nu erau puţini nici redegiştii care se duceau în Polonia. Cât despre Cehoslovacia, pe aici se trecea obli­gatoriu în drum spre Ungaria.

Spre deosebire însă de alţi ani, în vara 1989, turiştii redegişti veniţi în Ungaria nu prea mai au chef să se întoarcă în ţara lor şi rămân pe loc, în ciuda expirării vizelor. Mai mult, la 29 iulie, circa 100 intră în Ambasada RFG din Budapesta şi nu mai vor să iasă decât dacă pleacă  în Germania Fe­derală. Vestea se împrăştie şi la fel începe să se întâmple la ambasadele RFG din Varşovia şi Praga.

Pentru a nu fi mai prejos, redegiştii care nu pleacă în vacanţă în ţările din lagăr, dar s-au săturat de regimul comunist, intră în sediul misiunii diplomatice vest-germane din Berlinul de Est şi nu se mai lasă duşi. Aproape 200 de persoane refugiate în ambasada vest-germană din Budapesta vor fi  evacuate cu avionul în Vest, dar asta nu schimbă situaţia.
La 8 august, RFG îşi închide reprezentanţa din Berlinul de Est, la 14 august îşi închide ambasada din Budapesta, la 23 august pe cea din Praga. Peste tot, numărul turiştilor redegişti refugiaţi în incintele diplomatice vest-germane ajunsese de ordinul miilor. Şi se crede că zeci de mii de est-germani ajunşi în Ungaria cu vize turistice refuzau să se întoarcă, sperând că vor găsi o formulă de plecare spre Vest.

Nu era o speranţă absurdă. Noul premier maghiar, Miklos Nemeth, şi ministrul său de externe, Gyula Horn, hotărâseră să desfiinţeze "cortina de fier" dintre ţara lor şi Occident, prin tăierea simbolică a gardului de sârmă ghimpată de la frontiera cu Austria. La 27 iunie, într-o spectaculoasă punere în scenă mediatică, miniştrii de externe maghiar şi austriac, Gyula Horn şi Alois Mock, înarmaţi cu mari foarfeci de grădinar şi ambii în costum-cravată, taie cot la cot îngrăditura de sârmă ghimpată sub ochii camerelor de luat vederi.

Ce puteau înţelege din asta redegiştii care se uitau la televiziunile vest-germane?! Şi cine să-şi mai amintească de ce spusese Gorbaciov cu doar două săptămâni înainte, că "Zidul poate să cadă de îndată ce dispare contextul în care a fost construit"? Numai că odată ajunşi în Ungaria, turiştii redegişti constataseră că grănicerii unguri păzeau frontiera cu Austria la fel de strict şi de riguros ca şi înainte de teatrala mi­nisterială tăiere televizată a gardului de sârmă ghimpată. Fusese un semnal, dar nu prea era clar pentru cine. Sau pentru când.

În această ambianţă, redegiştii de pe te­ritoriul maghiar sau măcar o parte din ei află că, pentru data de sâmbătă, 19 august, tot în apropiere de oraşul Sopron, frontiera cu Austria va fi totuşi deschisă pentru câteva ore. La iniţiativa unor asociaţii civice şi partide de opoziţie maghiare, se hotărâse organizarea acolo a unui picnic pan-european de bună vecinătate.

O paşnică întâlnire între unguri şi austrieci, de câteva ore, cu fripturi la grătar şi alte plăceri simple de acelaşi gen. Timp de câteva ore se putea trece fără nici un control dintr-o parte în alta şi era prevăzută şi acum o tăiere simbolică a îngrăditurii de sârmă ghimpată. Existau toate aprobările necesare şi, în plus, picnicul european era patronat, din partea maghiară, de Imre Pozsgay, un activ şi proeminent lider politic reformator. Partea austriacă era reprezentată de un personaj simbolic, Otto von Habsburg, fiul ultimului împărat al Imperiului austro-ungar.
De unde şi cum au aflat redegiştii aflaţi în Ungaria de acest picnic, nu se ştie nici până azi. Se ştie însă că în noaptea de 18 spre 19 august au pornit spre graniţă convoaie de Trabanturi şi de Wartburguri şi că şoferii lor aveau, nu se ştie de unde pri­mită, o schiţă foarte precisă a itinerariului până la locul unde urma să se ţină picnicul pro-european şi până la un punct de trecere a frontierei situat la 2 kilometri distanţă.

Ajunşi la graniţă, la Sopronpuszta, unde urma să se ţină picnicul frăţietăţii europene dintre austrieci şi unguri, redegiştii trec în mare număr frontiera, se pare că ar fi fost vreo 500, fără vreo împotrivire din partea grănicerilor maghiari. De ceea ce avea să se întâmple fuseseră probabil avertizate, de cine nu se ştie, câteva mari posturi de televiziune occidentale, care vor difuza în întreaga lume (mai puţin în anume ţări comuniste, între ele şi România) imagini ale spectaculoasei evadări în masă din lagărul socialist. Ce altă ieşire mai aveau autorităţile de la Budapesta decât să deschidă complet frontiera spre Vest pentru cei circa 200.000 de redegişti care se găseau pe teritoriul Ungariei?!

Hotărârea este luată repede, la doar trei zile după ciudatul picnic pro-european, la 22 august, însă data aplicării nu e încă stabilită. La 25 august, premierul ungur Mi­klos Nemeth şi ministrul său de Externe, Gyula Horn, îi întâlnesc, la cererea lor, pe cancelarul Helmuth Kohl şi pe ministrul său de Externe, Hans-Dietrich Genscher. Vest-germanii sunt plăcut impresionaţi de curajoasa decizie a autorităţilor maghiare, Kohl are însă o grijă mare - dacă Gorbaciov ştie şi dacă este de acord. Ungurii susţin că e problema lor şi că îşi asumă integral responsabilitatea. Cancelarul vrea totuşi să fie sigur şi îi telefonează la Kremlin lui Mihail Sergheevici, care, aparent deloc surprins de întrebare, îi răspunde că "ungurii sunt oameni de ispravă". În amintirile sale, Gorbaciov crede că i-ar fi spus lui Kohl că "premierul ungur Miklos Nemeth este un om de ispravă". Istoricii îşi amintesc, de asemenea, că, în octombrie 1988, Germania Federală acordase Uniunii Sovietice un credit de 3 miliarde de mărci şi că în iunie 1989 Kohl îi promisese lui Gorbaciov un consistent ajutor economic în caz de urgenţă.   

Două săptămâni după întâlnirea maghiaro-vest-germană, la 10 septembrie, "încurajată de RFG şi nedescurajată de URSS", cum scrie istoricul francez François Soulet, Ungaria anunţă deschiderea frontierei spre Austria. Începea marele exod redegist spre Vest, exod ce va culmina doar două luni mai târziu cu prăbuşirea Zidului din Berlin. Peste încă un an, însăşi Germania de Est îşi va înceta existenţa. Picnicul pro-european de la 19 august 1989 fusese un prolog al parastasului.
Citeşte mai multe despre:   special

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de