Istoria partidului povestită de Nicolae Ceauşescu

În anul 1989, mitul referitor la legitimitatea preluării şi deţinerii puterii politice de Partidului Comunist Român se regăsea în mod constant în discursurile lui Nicolae Ceausescu.

Cum prezenta Ceau­şes­cu în expu­nerile sale din ultimii ani istoria PCR, se ştie. Reieşea că partidul era continuatorul "zbuciumatelor lup­te de eliberare socială şi naţio­nală" din întreaga istorie. Iar el, Ceauşescu, "chintesenţa" eroi­lor naţionali, " fusese con­du­că­torul re­voluţiei populare care-l adusese la cârma României.

În scopul menţinerii sale în fruntea partidului-stat, sub formă de salvator al patriei, Ceauşescu a folosit în mod frecvent marota propagandistică a legitimităţii într-un mod pseudo-istoric, fiind influen­ţat în acest sens şi de anturajul său. Practic a existat o diferenţă enormă între realitatea istorică si poveştile transmise/impuse naţiunii ro­mâ­ne de la vârful elitei politice a ţării, referitor la faptele săvârşite de "ilegaliştii" PCR în perioada interbelică si în cursul celui de-al doilea război mondial.

În 1957, Gheorghe Gheorghiu-Dej si Nicolae Ceauşescu i-au pre­zentat liderului vietnamez, Ho Şi Min, o istorie edulcorată a PCR, cu influenţe romanţioase de tip sovietic şi hollywoodian. Astfel în cursul între­ve­derii din ziua de 19 august, Gheor­ghe Gheorghiu-Dej l-a ru­gat pe Ni­colae Ceauşescu să-i re­la­teze lui Ho Şi Min despre evenimentele care au marcat evoluţia PCR de la în­fiinţarea sa până atunci.

Întreaga poveste relatată de Nicolae Ceauşescu la 19 august 1957 a avut următorul conţinut: "De la înfiinţare, PCR a avut numai patru ani activitate legală, apoi a fost pus în ilegalitate.

În ilegalitate a organizat o serie de acţiuni împotriva fascismului. Luptele din februarie 1933 au marcat un moment hotărâtor în viaţa partidului.
În fruntea luptelor au stat tov. Gheorghiu-Dej si Chivu Stoica.
Luptele s-au desfăşurat sub semnul unităţii clasei muncitoare.
În 1935 (s-au înregistrat) succese în organizarea frontului popular.
Partidul a repurtat un important succes în lupta împotriva războiului.
În 1944, organizarea Frontului Unic Muncitoresc.
În înlăturarea forţelor reacţionare, un rol important au jucat tov. din închisori, forţele patriotice, armata, toate acestea sub conducerea PCR.
Numărul membrilor de partid la eliberare era mic. Circa 1.000. Partidul a suferit mult în ilegalitate, în special cadrele au fost decimate.
Răsturnarea lui (Ion) Antonescu, înfăptuită de forţele interne sub conducerea PCR.
Burghezia a căutat să-i înlăture apoi din guvern pe reprezentanţii PCR.
Datorită acţiunilor maselor, dato­rită Frontului Unic Muncitoresc s-a reuşit să se dejoace manevrele reac­ţiunii. Masele ţărăneşti au trecut la luarea pământurilor de la moşieri.

În 1948 s-a realizat partidul unic muncitoresc. Majoritatea PSD a fost pentru unire. O grupă infimă a fost contra. Noi am înfăptuit primii partidul unic. Rolul partidului a crescut după unificare. După unificare aveam un milion de membri. A pătruns în partid o serie de elemente mic bur­gheze şi burgheze. Acesta era un pericol pentru partid.

Pătrunderea elementelor duş­ma­ne, înlesnită de deviatori. Deviatorii au adoptat o linie lichidatoristă.
În 1948 s-a trecut la verificarea mem­brilor de partid. Au rămas în partid cca 500.000.
Compoziţia partidului, înainte de verificare, era de 38% muncitori.

S-a dat atenţie întăririi compoziţiei sociale. S-a întărit compoziţia cadre­lor de partid. În 1952 au fost înlăturaţi deviatorii. Aceasta a avut o mare influenţă în viaţa de partid. În perioada când grupul antipartinic era în conducere, munca colectivă, controlul partidului au fost aproape inexistente. (...)

După înlăturarea deviatorilor au fost introduse normele leniniste în viaţa de partid. Au început alegerile de partid. Pe tărâm economic au fost luate măsuri serioase care au dus la îmbunătăţirea nivelului de trai.

În 1955, Congresul al II-lea al Parti­dului. Aici s-a analizat activitatea Partidului şi s-a adoptat un program vast.

Azi (19 august 1957 - n.r.) avem 660.000 de membri de partid şi candidaţi, din care 300.000 de muncitori. Femeile sunt cca. 18%.

După Congresul al II-lea s-a pus un accent şi mai mare pe întărirea compoziţiei partidului.

Tezele Congresului al II-lea au fost confirmate şi de Congresul al XX-lea al PCUS. Prelucrarea documentelor Congresului al XX-lea al PCUS au fost legate (sic!) de hotărârile Congresului al II-lea al PMR. Prelucrarea documentelor Congresului al XX-lea s-a făcut în mod organizat, spre deosebire de cum s-a făcut în Polonia şi în Ungaria. Evenimentele ulterioare au do­vedit justeţea măsurilor noastre.
După Congresul al II-lea, sectorul socialist în agricultură s-a dublat.

S-au luat măsuri de îmbunătăţire a sistemului de salarizare. Au fost desfiinţate cotele obligatorii de predare de cereale. Desfiinţarea cotelor se vede de pe acum că este o măsură justă. Deşi s-au desfiinţat cotele, fondul central de cereale este asigurat.

S-a dat atenţie deosebită Gospodă­riilor Agricole de Stat şi creşterii pro­duc­ţiei acestora. De subliniat că, la noi, în timpul evenimentelor din Ungaria au intrat 300 de m.şembriţ d.şeţ p.şartidţ din care 80% muncitori.

Evenimentele din Polonia şi Un­ga­ria au dus şi la noi la unele feno­mene negative, şi anume, aceea de a aluneca pe calea liberalizării în lite­ratură. Marea majoritate a intelectualilor de la noi a avut însă o poziţie justă. De remarcat că intelectualitatea maghia­ră din ţara noastră a avut, de asemenea, o atitudine justă. Şi în Biroul Po­litic am avut două cazuri: Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi. Ei au vrut să împingă partidul pe drumul liberalismului".

Gheorghe Gheorghiu-Dej a intervenit de mai multe ori în timpul prezentării respective, pentru a face anumite precizări, dar nu a contrazis afirmaţiile lui Nicolae Ceauşescu. Mai mult decât atât, Gheorghiu-Dej a recunoscut că "războiul a surprins partidul neorientat" şi că "după aceasta (22 iunie 1941 - n.r.) s-a început treptat orientarea partidului".

Este evident faptul că realitatea respectivă a creat permanent pro­bleme de imagine nomenclaturiştilor PCR. Aceştia au încercat mereu, cu ajutorul aparatului de propagandă pe care l-au dezvoltat după 23 august 1944, să fie recunoscuţi de naţiunea română drept salvatori ai patriei.

Deoarece cunoşteau foarte bine câţi agenţi sovietici/comunişti se aflau în România la 23 august 1944 şi ce rol au avut aceştia, liderii sovietici nu au acceptat mistificarea ade­vărului de conducerea PCR. Au­torităţile de la Moscova au reamintit, ori de câte ori a fost necesar, despre rolul primordial pe care l-a avut Armata Roşie în adu­cerea la putere a sectanţilor PCR. Pentru a contracara acest argument, Emil Bodnăraş a menţionat, în luna oct­om­brie 1959, într-o şedinţă a conducerii partidului, despre numărul infim al bolşevicilor care au preluat puterea în Rusia la 7 noiembrie 1917, situaţia respectivă fiind comparabilă cu cea în care se găseau cei aproape 1.000 de comunişti români la 23 au­gust 1944.
În concluzie, membrii PCR erau incapabili să acţioneze singuri pentru înlăturarea cu succes de la pu­tere a mareşalului Ion Antonescu.

Dorinţa liderilor PCR de a fi autori veritabili ai unei lovituri de stat în România s-a îndeplinit la finele anului 1989. Aceasta s-a soldat, printre altele, cu lichidarea lui Nicolae Ceau­şes­cu şi schimbarea denumirii partidului pe care îl conducea, precum şi cu o "reorientare treptată" a PCR spre alte forme de organizare.