Jocul ielelor în Epoca de Aur

În Bucureştiul lui februarie ’89 e frig. Casele sunt reci, tramvaiele îngheţate, autobuzele sunt pline-ochi şi oameni înfofoliţi stau la cozi pretutindeni. Ceauşescu strângea din nou cureaua. Anii aşa-zisului vag dezgheţ urmau să fie plătiţi greu.

Se­cu­ritatea simţea că aerul e tot mai încărcat, iar picioarele de ceară ale colosului care a fost regimul comunist începeau să se topească. Aşadar, Securitatea trebuia să păstreze îngheţul cu orice preţ. Şi preţul, la sfârşitul lui ’88 şi începutul lui ’89, a fost, pe lângă înmulţirea până dincolo de limitele imagina­bi­lului a umi­lin­ţelor zilnice, şi o nouă lege a secretului, ea în­săşi atât de secretă încât se pare că nu a fost publicată niciodată. Totul trebuia trecut sub tăcere… Dictatorul se temea atât de mult că orice mani­festare publică, orice anunţ, orice afiş de­ve­nea o posibilă ameninţare. Iar în teatre se punea problema ca piesele aflate în faza repetiţiilor să fie, de asemenea, ţinute sub secret. De ce? E simplu. În felul acesta, la Europa Liberă, spre exemplu, nu s-ar mai fi putut afla niciodată dacă un spec­ta­col ar fi "căzut" la vizionare. Oamenii nu ar mai fi avut de ce să cârtească. Totul ar fi fost o surpriză. Viaţa lor întreagă, cenuşie şi monotonă, era plină în fiecare zi de noi şi noi surprize…

După odiseea unei noi zile petrecute la cozi interminabile, la teatre sălile sunt pline. În faţa uşii de la Sala Atelier a Teatrului Naţional e lume multă. Se joacă una dintre piesele cele mai iubite de publicul bucureştean, "Jocul ielelor", în regia Sandei Manu. Prezentă şi astăzi pe afişul Naţionalului, de data asta în regia lui Claudiu Goga, piesa lui Camil Petrescu era atunci, la începutul ultimului an comunist, una dintre montările ma­gice de pe scenele din Bucureşti. Pe Gelu Ruscanu îl juca Ovi­diu-Iuliu Moldovan, iar pe Saru Sineşti, Mircea Albulescu. Ilinca Tomoroveanu şi Tamara Creţulescu îşi împărţeau rolul Mariei Sineşti. Era greu să prinzi bilete la "Jocul ielelor". În sala rece şi îngheţată – ca toate sălile, de altfel, ca toate casele, ca tot ce exista – Calea Victoriei dinainte de cel de-al doilea război mondial (decor perfect funcţional) se deschidea în faţa spectatorilor ca o promisiune caldă pentru un Bucureşti care ar putea redeveni odată Micul Paris…

De-a lungul celor trei stagiuni în care s-a jucat, pe vremea când la conducerea teatrului se afla Radu Beligan, montarea Sandei Manu s-a mutat de la o sală la alta. De la Sala Mică, unde a avut premiera (actuala Sală a Operetei), la Atelier şi apoi la Sala Mare, "Jocul ielelor" a fost în acea perioadă aplaudată îndelung.

"Momentul cel mai emoţionant pentru mine, din întregul spectacol, era scena dintre Saru Sineşti (Mircea Albulescu) şi Gelu Ruscanu (Ovidiu-Iuliu Moldovan)", îşi aminteşte Adrian Negru, regizorul tehnic de atunci. "Toată lumea – recuziteri, maşinişti, actori – stătea în culise fascinată de lecţia de teatru oferită de aceşti doi mari actori."

Pe scenă ieşeau scântei. Drama lui Gelu Ruscanu, eroul îndrăgostit de dreptatea absolută, căpăta în ochii unui public avid de dreptate cu totul alte dimensiuni. Oamenii trăiau în viaţa de zi cu zi eşecul absolut al ideilor grandioase care de câteva decenii nu mai fascinau pe nimeni. La teatru, povestea celui care "a văzut ielele" le vorbea nu despre eşecul propriilor vise, ci despre faptul că se poate visa. Gelu Ruscanu nu-l mai reprezenta pe eroul care lupta pentru justiţie şi pentru socia­lism, ci se transforma în căutătorul absolutului, al dreptăţii la care visau cu toţii. Şi poate nu întâmplător, peste numai câteva luni, în ultimele zile ale lui decembrie, pe 20, atunci când la Timişoara se murea pe străzi, în Sala Mare a Teatrului Naţional, "Jocul ielelor", spectacolul cu numărul 71, s-a jucat pentru ultima dată sub comunism.

Dar deocamdată suntem în februarie, iar pe scena Naţio­nalului ziarul Dreptatea socială se pregăteşte să-i dea lovitura de graţie lui Saru-Sineşti. Iar frumoasa şi distinsa Maria Sineşti se opune cu disperare şi încearcă să-l oprească din drum pe iubitul ei, Gelu. Dar Dreptatea socială se tipăreşte… încet şi sigur, ca un manifest anticomunist. Iar regizorul tehnic al spectacolului, Adrian Negru, îşi aminteşte un fapt care astăzi pare incredibil, prin prisma lumii de atunci. "Cineva din distribuţie a făcut rost pentru recuzită de casete cu litere de plumb de la tipografie, probabil de la Casa Scînteii, unde se tipăreau ziarele. Era ceva de neimaginat, pentru că literele de plumb erau ţinute sub cheie pe vremea aia, de teamă că s-ar fi putut tipări manifeste. Iar noi am avut litere de plumb pe scenă la «Jocul ielelor»." Se mai întâmplau şi minuni, iar oamenii "se descurcau".

Ce departe pare totul de lumea noastră, de montarea lui Claudiu Goga, aflată astăzi în programul sălii Atelier a TNB… În distribuţie se regăsesc chiar nume din aceea de acum 20 de ani, Ilinca Tomoroveanu şi Mircea Anca, pe atunci student la IATC. Tot lumea interbelică încerca s-o aducă în scenă şi scenograful Mihai Tofan, pe-atunci, şi acelaşi univers puţin idilizat este prezent şi în montarea lui Goga, de astăzi, al cărei decor e semnat de Ştefan Caragiu. Diferenţa? Este cea dintre fotografia alb-negru şi aparatul de proiecţie…