Kievul, ziua şi noaptea

Peste vreo trei ani mi-a venit din nou rândul la o hoinăreală peste ho­tare. De această dată destinaţia era un oraş, nu o ţară. Operator de ima­gine era de această dată Tibi Vă­tă­şescu, unul dintre cei mai buni meseriaşi ai Televiziunii Române. Şi dintre cei mai simpatici, aş adăuga.

Fireşte, depla­sarea s-a făcut tot cu trenul. Cu va­gonul de dormit, în­trucât călătoria du­ra în jur de 20 de ore. Nu atât din cauza distanţei, respectabilă în sine, cât din cauza orelor scurse imediat după trecerea graniţei pentru schimbarea roţilor vagoanelor, deoarece, din motive de ordin militar, ecartamentul liniilor ferate sovietice era diferit de cel al restului continentului. Asta era o piedică majoră pusă în caz de război eventualilor invadatori în ceea ce privea transportul logisticii. Frica păzeşte bostănăria...

Cuşeta noas­tră era burduşită cu tot felul de borfărie destinată vânzării, piesele de rezistenţă fiind, atât în cazul meu, cât şi al lui Tibi, două cojoace mioritice. Al meu era unul alb cu motive geome­trice negre făcut de un cojocar din părţile Muscelului. Tibi era mai moţat, având un "Alain Delon". Marfa s-a evaporat în mai puţin de două zile, rămânând doar cu ţoalele de pe noi, care şi ele ar fi dispărut imediat dacă am fi avut şi altceva de îmbrăcat.

Cu rublele primite ca diurnă şi mai ales cu recolta pecuniară rezultată din comercializarea la negru a borfăriei ne umplusem de bani. Ţelul nostru era să ne pricopsim cu lucruri electrotehnice, capitol la care sovieticii stăteau mult mai bine decât noi. Drept pentru care ne-am cum­părat fiecare câte un faimos aspirator Buran, iar eu şi un magnetofon stereofonic, ca şi multe alte asemenea scule.

Tranzacţiile cu clienţii s-au făcut în camerele noastre de hotel, unde bişniţarii locali aveau acces nestân­jenit, cu toată paza aproape militarizată. Pe lângă vigilenţii de la recep­ţie, la fiecare etaj mai era strategic amplasat un birou, de la care un alt cerber observa pe oricine venea sau pleca.

Cheia bişniţarilor era, desi­gur, şpaga. Bineînţeles că unii dintre aceştia au încercat să ne ţepuiască oferind drept plată ruble ieşite de mult din circulaţie. Nu le-a mers cu noi însă, căci ştiam că pe toate ru­blele "bune" era imprimată efigia lui Lenin. Cei mai mulţi dintre biş­ni­ţari erau "businessmeni", cum le plă­cea să se numească. Adică nu umblau cu fofârlica şi achitau cinstit preţul convenit.

Vânzarea cea mai valoroasă am făcut-o însă pe stradă, unde, chiar în a doua seară, am făcut cu Tibi o paradă a modei, sui-generis. Unicele veşminte pre­zen­tate de cele două manechine cam corpolente, adică de Tibi şi de mine, erau cojoacele. Fiind o toam­nă destul de avansată, îmbră­că-mintea cu pricina nu părea prea deplasată. Nu cred că a trecut mai mult de o jumătate de oră până când o pereche tinerică m-a întrebat dacă nu vreau să-l vând. Cum de nu...

Cei 10 ani de rusă obligatorie din anii şcolii şi chiar ai facultăţii lăsaseră ceva urme, aşa că nu aveam dificultăţi prea mari în conversaţiile uzuale, deşi localnicii pretindeau că vorbesc ucraineana, şi nu rusă. O fi fost, ceea ce însemna că eu vorbesc şi ucraineana... Deosebirea nu era mai mare decât cea dintre moldoveneasca vorbită în stânga Prutului şi româneasca din dreapta sa. Şura, translatorul nostru, un student la secţia de limbă română a universităţii kievene, ne spusese că în ucraineană numele capitalei se pronunţa Kâiv, ca să dau un singur exemplu. Cumpărăturile noastre le-am programat pentru ultima seară petrecută la Kiev, ca nu care cumva să ni le sfeterisească careva în lipsa noastră din camere.

Am ajuns seara târziu. La gară eram aşteptaţi de Şura, translatorul nostru, un tinerel student în anul trei al universităţii kievene, la secţia de limbă şi literatură română, care ne-a îmbarcat în maşina televiziunii ucrainene pusă la dispoziţia noastră cu destinaţia Hotelul Maskva - Moscova, adică - aflat pe o co­lină din inima oraşului, la poalele căreia se afla o piaţă spaţioasă. Locul a fost prezentat adesea la posturile tv româneşti cu ocazia tămbălăului politic iscat de nu prea înde­păr­tatele alegeri, aşa că unii dintre dum­­neavoastră au imaginea locului respectiv şi astfel vor înţelege mai bine comicul celei mai hazoase situaţii întâlnite de mine în peregrinările reportericeşti.

După cazarea la hotel, era aproa­pe de miezul nopţii, am zis să ne dez­morţim un pic, făcând o scurtă plimbare pe renumitul Bulevard Hreş­ciatik, distrus în timpul răz­boiului şi refăcut aidoma după terminarea lui. Bulevardul se întindea chiar în faţa noastră şi pentru a ajunge la el se coborau doar câteva zeci de trepte, ajungându-se în pia­ţa despre care vorbeam.

O statuie imensă a lui Lenin era implantată în părculeţul de la poalele colinei, părculeţ ce avea o lungime de circa 100 de metri. Ei bine, cînd ne apro­piarăm de marginea sa din stânga, în direcţia noastră de mers, zărirăm două uniforme militare. Apropiindu-ne, am des­luşit că matahala care avea trese de general de abia se ţi­nea pe picioare, şi asta numai pentru că ofiţerul celălalt, un locotenent tine­rel şi foarte zvelt, se opintea zdravăn să-l ţină pe borţos în poziţie verticală. Gândul fugar cum că omului îi era poate rău a fost dez­minţit de damful alcoolic ce în­mi­resma aerul din preajma sa. Am traversat strada ca să nu pară că suntem excesiv de interesaţi de spectacol, urmărind, cu coada ochiului mai întâi şi cu ambii ochi larg des­chişi după ajunge­rea pe trotuarul de vizavi, păţaniile bahice ale cu­plului. La fiecare câţiva paşi gene­ralul dădea să cadă, chestie care chiar i-a reuşit o dată, spre disperarea aghiotantului. Acesta nu reu­şise să-şi pună şeful pe picioare de­cât după acrobatice strădanii.

Am privit ce am privit şi apoi am pornit-o pe bulevard larg, admirându-i ar­hitectura şi căscând gura la vitri­nele magazinelor. Am mers vreo doi kilometri pe un trotuar, întor­cându-ne pe celălalt, treabă care ne-a luat cam o oră.

Ajunşi în piaţa de la poa­lele hotelului, ne-am în­tâl­nit din nou cu perechea cazonă, care reu­şise să ajungă abia la ce­lălalt capăt al părculeţului, probabil mai mult de-a buşilea. Parcursese doar câţiva zeci de metri. Nu am reu­şit să ne ima­ginăm nici o ex­plica­ţie plauzibilă cu privire la faptul că nu s-a încercat o soluţionare civilizată a penibilei si­tuaţii. O fi fost o pagină obişnuită din istoria glorioasei Armate Roşii şi de aceea nu se considera necesară o rezolvare radicală... Poate da, poate nu... cine ştie?