x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Special La vânătoare de mistreţi cu 800 de gonaci

La vânătoare de mistreţi cu 800 de gonaci

de Vlad Teodorescu    |    28 Ian 2009   •   00:00

Primul lucru pe care îl vezi la intra­rea în Scorniceşti este Stadionul "Vii­to­­rul". Care, la cum arată, chiar sună groaznic. Nu ai cum să-l ratezi fiindcă este, cum ar zice şmecherii şi astăzi, "cum intri pe dreapta", imediat după pod.



Fiindcă se feresc ca dracu’ de tă­mâie să pronunţe numele "Steaua", lo­calnicii spun că seamănă ca două pică­turi de apă cu "Stadionul Ghen­cea". Probabil ca "Militar", deoarece mormanul de beton armat, fiare con­tor­s­ionate şi pubele de gunoi fume­gând cu greu ar putea fi comparat cu o arenă sportivă, darămite cu unul dintre cele mai fiţoase stadioane din ţară. Seamănă mai mult cu un cimitir.

Parcând lângă el şi privind pieziş prin geamurile sparte, noi am rămas cu im­presia că seamănă cu o farfurie zbu­rătoare abandonată parcă de nişte extratereştrii urâţi rău, da’ rău de tot, şaşii, păroşi şi crăcănaţi. Şi verzi pe de-asupra. Ceea ce la momentul construirii părea o bijuterie arhitecturală, cireaşa de pe tortul unui viitor "mun­cip", acum este o ruină cu pretenţii de teren de sport. Năpârlit. Abandonat. Uitat de soartă şi de lume. Sau nici măcar atât.

Pe pereţii coşcoviţi rânjesc tot felul de inscripţii. La prima vedere ai fi tentat să crezi că se referă la Uniu­nea Europeană. Ie-te-te, a pătruns politichia cosmopolită şi la sate, sau, deh, respectiv la oraş. Apoi îţi dai seama că sensul este altul. Şi treci mai departe roşind uşor.

Istoria stadionului este una aparte. În ceea ce îl priveşte, folclorul local re­ţine două variante care se bat, evident, cap în cap. Una spune că Ceauşescu nu a ştiut de construirea noului stadion, ba, mai mult, că era pus un ecran uriaş din folie de plastic care să-l facă "invi­zi­bil" din şosea în timpul vizitelor oficiale. Cea de-a doua versiune zice că nici musca nu scăpa neştiută la Bucu­reşti şi că ditamai stadionul nu putea să se înalţe fără aprobarea, chiar ta­ci­tă, dată de la Cabinetul Unu.

Cert este că în ’79 stadionul a fost umplut ochi pentru vizita secretarului general. Soseau autobuzele din judeţele limi­trofe la foc automat. După nouă ore bă­tute pe muchie de aşteptare, înghe­suiala iscată la ieşire a fost atât de ma­re încât, dacă nu s-au dat cu de-a sila, şi acum ar mai trebui să fie la sediul Pri­măriei câteva zeci de pantofi desperecheaţi, pierduţi în focul luptei pentru "cine ajunge primul la veceu".  

Lina, Lică şi Costică
În ultimii zece ani, aproape toate vizitele toa’răşului în Scorniceşti aveau cam acelaşi tipic. Hopa jos din ARO sau din elicopter, în funcţie de condiţiile meteorologice. Urma apoi comitetul de primire, întotdeauna acelaşi: Lina (Elena Bărbulescu, fostă Ceauşescu, sora), Lică (Vasile Bărbulescu, cumnat) şi Costică (Constantin Neacşu, cel mai longeviv edil, primarul deceniului ’79-’89). Şi locul era acelaşi, Fabrica de Confecţii, un fel APACA locală, pepinieră de dansuri şi bună purtare, fiindcă tovarăşele "pri­mitor-întâmpinatoare" de acolo erau selecţionate pe sprânceană. Şi dosar de cadre.

Urma apoi sceneta cu plosca plină de borvis (tovarăşul nu avea voie să bea, pe motiv de diabet) şi cea cu ma­rama (tovarăşa nu avea voie să ră­cească, pe motiv de Cabinet), primi­rea călduroasă încheindu-se apoteo­tic în clănţănituri de pionieri prea festiv şi golaş îmbrăcaţi. Culmea este că – îşi aduce aminte un astfel de vlăstar ajuns acum la vârsta "deplinei afir­mări socioprofesionale" tocmai hăt, la Slatina – pionierii selecţio­naţi erau aleşi dintre cei mai isteţi şi cu­vântăreţi fii ai urbei şi că era musai "să plez­nească de sănătate". Doamne fe­reşte să strănute vreunul în nasul tovarăşei, că dracu’ îl lua. Pe ta’su, pe mă’sa şi rudele până la al patrulea grad!  

În ordinea cronologică a vizitei, ur­ma popasul la casa părintească. Acolo unde poza de grup, adică ei doi şi o verandă, părea a fi punctul culminant. Dar nu era aşa. Scenele din cimi­tir, singurul loc deschis unde îşi des­co­perea capul, erau aşteptate cu sufletul la gură şi cu casa închisă ca la un thriller american cu suspans şi ambâţ. Co­roana de flori, momentul de recule­gere, sudoarea îngheţată pe şira spinării a edililor-şefi. "O observa că e altă biserică? – îşi aduce aminte pri­ma­rul Neacşu – că noi ziserăm că se dărâmă şi că d-aia făcurăm alta, dă-mă dracu’! Da’ de unde? O dădurăm tot noi jos, noi o dădurăm, că aprobare de demolare, canci! Şi făcurăm în locul ei biserica pe care o vedeţi şi acum în curtea cimitirului."  Despărţi­rea "en fanfare" de satul natal avea loc de obicei în faţa casei părinteşti, unde în­văţătorul Popescu – Dumnezeu să-l ierte – rostea cuvintele de rămas bun. Se auzeau aproape aceleaşi fraze stereotipe, ca dintr-un difuzor scos de la naftalina propagandei de partid şi de stat.

Încercând astăzi să ne imaginăm un crâmpei din atmosfera de atunci, am păşit în bătătura casei părinteşti cuprinşi mai degrabă de sentiment de teamă pentru fesieri "vedeţi că are câine, dracu’ ştie dacă e legat sau nu" decât de senzaţia că pătrundem într-un spaţiu plin de încărcătură istorică. Au trecut totuşi 20 de ani de la Revoluţie! Totul pare nemişcat şi inutil ca o butaforie de teatru scoasă la casat. Nu tu aplauze, nu tu baie de mulţime. Doar tanti Viorica, vecina de-o viaţă, care stă "din ’38 aproape gard în gard", crede că a descoperit secretul măririi şi decăderii lui Ceauşescu. "Era un copil bun, un cismăraş, mamă, când a plecat de aici. Comuniştii l-au stricat, că doar nu una ca mine, aşa-i?"

Scorniceşti, ultima chercheleală
În afară de păţania cu pantofii pe stadion, o altă întâmplare a rămas în folclorul local. În timpul vizitei din ’88, îşi aminteşte primarul Neacşu, pe tovarăş l-au apucat brusc "necesită­ţile" în timpul fotografiei "de grup" pe prispa părintească. Ca să nu se ducă direct la toaletă, a dat un ocol prin casa Li­nei şi a lui Lică, oprindu-se în magazia din curte. Aici, gospodăria de partid adusese cam tot ce trebuia să fie într-o cămară pregătită de iarnă, in­clusiv un butoi cu vin tare şi de calitate, atent selecţionat. Deşi Ceauşes­cu nu obişnuia să bea, de data aceasta a cerut o cană de pământ plină cu vin. Pe care a dovedit-o, se spune, cu mare poftă. De aceea a fost nevoie de intervenţia energică a Elenei, exasperată că Niculae nu se mai lasă dus spre elicopter, pentru ca vizita să se încheie pe o singură cărare, conform protocolului.

În ’89, vizita tradiţională în satul na­tal a fost anulată în ultimul mo­ment. Pe 26, cam pe la orele serii, când tot scor­niceşteanul răsufla uşurat că a scă­pat, un telefon de la Cancelarie, de la Bu­cureşti, anunţa pleaşca: "Mâi­ne to­va­răşu merge la vânătoare la Seaca, aveţi grijă, oameni pe traseu, tot ta­câmu’!". Şi opt autobuze, în total 800 de tovarăşi "aplaudaci-gonaci" au răsă­rit din pământ din iarbă verde.

Situată la vreo 16 kilometri distanţă de urbea natală, localitatea Seaca era una dintre zonele favorite pentru vânat. Ocolul avea o cabană modestă, dar "trofeele" se găseau din belşug, protejate şi hră­nite pe tot parcursul anului pentru astfel de momente cinegetice. Vânătoa­rea de atunci nu s-a încheiat cu rezultate deosebite – aceleaşi sălbăticiuni aduse în bătaia puştii, aceleaşi cănuţe cu ţuică fiartă. Doar gluma zilei a fost alta, şi, culmea, de data aceasta a fost una reuşită. Abia se deschisese uşa elicopterului prezidenţial şi Corbu, labra­dorul familiei, a tâşnit ca din puşcă şi s-a repezit la unul dintre activiştii din soborul de întâmpina­re. Nu ar fi fost nimic neo­biş­nuit până aici, Corbu le mai co­mitea din când în când, dar de acestă dată a ales un tovarăş căruia i se spu­nea "Gadafi", fiindcă semăna izbi­tor cu liderul Libian. Până seara, la plecare, "organele" s-au întrebat în glu­mă dacă e cazul să raporteze şi un "te­rorist" capturat pe lângă mistreţii aşe­zaţi fără suflare, la rând, pe patul vânătoresc de brad.

Se spune că Ceauşescu nu avea superstiţii. Poate doar credea că îi merge bine dacă îşi sărbătoreşte ziua de naştere în Scorniceşti, acolo unde s-a născut. Fără a face din asta un obicei, se întorcea însă acasă de câte ori avea ocazia. Ca porumbeii călători.
În 1989, a preferat să verse sânge nevinovat, de animal sălbatic…     

×
Subiecte în articol: special