Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Primul lucru pe care îl vezi la intrarea în Scorniceşti este Stadionul "Viitorul". Care, la cum arată, chiar sună groaznic. Nu ai cum să-l ratezi fiindcă este, cum ar zice şmecherii şi astăzi, "cum intri pe dreapta", imediat după pod.
Fiindcă se feresc ca dracu’ de tămâie să pronunţe numele "Steaua", localnicii spun că seamănă ca două picături de apă cu "Stadionul Ghencea". Probabil ca "Militar", deoarece mormanul de beton armat, fiare contorsionate şi pubele de gunoi fumegând cu greu ar putea fi comparat cu o arenă sportivă, darămite cu unul dintre cele mai fiţoase stadioane din ţară. Seamănă mai mult cu un cimitir.
Parcând lângă el şi privind pieziş prin geamurile sparte, noi am rămas cu impresia că seamănă cu o farfurie zburătoare abandonată parcă de nişte extratereştrii urâţi rău, da’ rău de tot, şaşii, păroşi şi crăcănaţi. Şi verzi pe de-asupra. Ceea ce la momentul construirii părea o bijuterie arhitecturală, cireaşa de pe tortul unui viitor "muncip", acum este o ruină cu pretenţii de teren de sport. Năpârlit. Abandonat. Uitat de soartă şi de lume. Sau nici măcar atât.
Pe pereţii coşcoviţi rânjesc tot felul de inscripţii. La prima vedere ai fi tentat să crezi că se referă la Uniunea Europeană. Ie-te-te, a pătruns politichia cosmopolită şi la sate, sau, deh, respectiv la oraş. Apoi îţi dai seama că sensul este altul. Şi treci mai departe roşind uşor.
Istoria stadionului este una aparte. În ceea ce îl priveşte, folclorul local reţine două variante care se bat, evident, cap în cap. Una spune că Ceauşescu nu a ştiut de construirea noului stadion, ba, mai mult, că era pus un ecran uriaş din folie de plastic care să-l facă "invizibil" din şosea în timpul vizitelor oficiale. Cea de-a doua versiune zice că nici musca nu scăpa neştiută la Bucureşti şi că ditamai stadionul nu putea să se înalţe fără aprobarea, chiar tacită, dată de la Cabinetul Unu.
Cert este că în ’79 stadionul a fost umplut ochi pentru vizita secretarului general. Soseau autobuzele din judeţele limitrofe la foc automat. După nouă ore bătute pe muchie de aşteptare, înghesuiala iscată la ieşire a fost atât de mare încât, dacă nu s-au dat cu de-a sila, şi acum ar mai trebui să fie la sediul Primăriei câteva zeci de pantofi desperecheaţi, pierduţi în focul luptei pentru "cine ajunge primul la veceu".
Lina, Lică şi Costică
În ultimii zece ani, aproape toate vizitele toa’răşului în Scorniceşti aveau cam acelaşi tipic. Hopa jos din ARO sau din elicopter, în funcţie de condiţiile meteorologice. Urma apoi comitetul de primire, întotdeauna acelaşi: Lina (Elena Bărbulescu, fostă Ceauşescu, sora), Lică (Vasile Bărbulescu, cumnat) şi Costică (Constantin Neacşu, cel mai longeviv edil, primarul deceniului ’79-’89). Şi locul era acelaşi, Fabrica de Confecţii, un fel APACA locală, pepinieră de dansuri şi bună purtare, fiindcă tovarăşele "primitor-întâmpinatoare" de acolo erau selecţionate pe sprânceană. Şi dosar de cadre.
Urma apoi sceneta cu plosca plină de borvis (tovarăşul nu avea voie să bea, pe motiv de diabet) şi cea cu marama (tovarăşa nu avea voie să răcească, pe motiv de Cabinet), primirea călduroasă încheindu-se apoteotic în clănţănituri de pionieri prea festiv şi golaş îmbrăcaţi. Culmea este că – îşi aduce aminte un astfel de vlăstar ajuns acum la vârsta "deplinei afirmări socioprofesionale" tocmai hăt, la Slatina – pionierii selecţionaţi erau aleşi dintre cei mai isteţi şi cuvântăreţi fii ai urbei şi că era musai "să pleznească de sănătate". Doamne fereşte să strănute vreunul în nasul tovarăşei, că dracu’ îl lua. Pe ta’su, pe mă’sa şi rudele până la al patrulea grad!
În ordinea cronologică a vizitei, urma popasul la casa părintească. Acolo unde poza de grup, adică ei doi şi o verandă, părea a fi punctul culminant. Dar nu era aşa. Scenele din cimitir, singurul loc deschis unde îşi descoperea capul, erau aşteptate cu sufletul la gură şi cu casa închisă ca la un thriller american cu suspans şi ambâţ. Coroana de flori, momentul de reculegere, sudoarea îngheţată pe şira spinării a edililor-şefi. "O observa că e altă biserică? – îşi aduce aminte primarul Neacşu – că noi ziserăm că se dărâmă şi că d-aia făcurăm alta, dă-mă dracu’! Da’ de unde? O dădurăm tot noi jos, noi o dădurăm, că aprobare de demolare, canci! Şi făcurăm în locul ei biserica pe care o vedeţi şi acum în curtea cimitirului." Despărţirea "en fanfare" de satul natal avea loc de obicei în faţa casei părinteşti, unde învăţătorul Popescu – Dumnezeu să-l ierte – rostea cuvintele de rămas bun. Se auzeau aproape aceleaşi fraze stereotipe, ca dintr-un difuzor scos de la naftalina propagandei de partid şi de stat.
Încercând astăzi să ne imaginăm un crâmpei din atmosfera de atunci, am păşit în bătătura casei părinteşti cuprinşi mai degrabă de sentiment de teamă pentru fesieri "vedeţi că are câine, dracu’ ştie dacă e legat sau nu" decât de senzaţia că pătrundem într-un spaţiu plin de încărcătură istorică. Au trecut totuşi 20 de ani de la Revoluţie! Totul pare nemişcat şi inutil ca o butaforie de teatru scoasă la casat. Nu tu aplauze, nu tu baie de mulţime. Doar tanti Viorica, vecina de-o viaţă, care stă "din ’38 aproape gard în gard", crede că a descoperit secretul măririi şi decăderii lui Ceauşescu. "Era un copil bun, un cismăraş, mamă, când a plecat de aici. Comuniştii l-au stricat, că doar nu una ca mine, aşa-i?"
Scorniceşti, ultima chercheleală
În afară de păţania cu pantofii pe stadion, o altă întâmplare a rămas în folclorul local. În timpul vizitei din ’88, îşi aminteşte primarul Neacşu, pe tovarăş l-au apucat brusc "necesităţile" în timpul fotografiei "de grup" pe prispa părintească. Ca să nu se ducă direct la toaletă, a dat un ocol prin casa Linei şi a lui Lică, oprindu-se în magazia din curte. Aici, gospodăria de partid adusese cam tot ce trebuia să fie într-o cămară pregătită de iarnă, inclusiv un butoi cu vin tare şi de calitate, atent selecţionat. Deşi Ceauşescu nu obişnuia să bea, de data aceasta a cerut o cană de pământ plină cu vin. Pe care a dovedit-o, se spune, cu mare poftă. De aceea a fost nevoie de intervenţia energică a Elenei, exasperată că Niculae nu se mai lasă dus spre elicopter, pentru ca vizita să se încheie pe o singură cărare, conform protocolului.
În ’89, vizita tradiţională în satul natal a fost anulată în ultimul moment. Pe 26, cam pe la orele serii, când tot scorniceşteanul răsufla uşurat că a scăpat, un telefon de la Cancelarie, de la Bucureşti, anunţa pleaşca: "Mâine tovarăşu merge la vânătoare la Seaca, aveţi grijă, oameni pe traseu, tot tacâmu’!". Şi opt autobuze, în total 800 de tovarăşi "aplaudaci-gonaci" au răsărit din pământ din iarbă verde.
Situată la vreo 16 kilometri distanţă de urbea natală, localitatea Seaca era una dintre zonele favorite pentru vânat. Ocolul avea o cabană modestă, dar "trofeele" se găseau din belşug, protejate şi hrănite pe tot parcursul anului pentru astfel de momente cinegetice. Vânătoarea de atunci nu s-a încheiat cu rezultate deosebite – aceleaşi sălbăticiuni aduse în bătaia puştii, aceleaşi cănuţe cu ţuică fiartă. Doar gluma zilei a fost alta, şi, culmea, de data aceasta a fost una reuşită. Abia se deschisese uşa elicopterului prezidenţial şi Corbu, labradorul familiei, a tâşnit ca din puşcă şi s-a repezit la unul dintre activiştii din soborul de întâmpinare. Nu ar fi fost nimic neobişnuit până aici, Corbu le mai comitea din când în când, dar de acestă dată a ales un tovarăş căruia i se spunea "Gadafi", fiindcă semăna izbitor cu liderul Libian. Până seara, la plecare, "organele" s-au întrebat în glumă dacă e cazul să raporteze şi un "terorist" capturat pe lângă mistreţii aşezaţi fără suflare, la rând, pe patul vânătoresc de brad.
Se spune că Ceauşescu nu avea superstiţii. Poate doar credea că îi merge bine dacă îşi sărbătoreşte ziua de naştere în Scorniceşti, acolo unde s-a născut. Fără a face din asta un obicei, se întorcea însă acasă de câte ori avea ocazia. Ca porumbeii călători.
În 1989, a preferat să verse sânge nevinovat, de animal sălbatic…
Citește pe Antena3.ro
