Linişte! Scorniceştiul se vede din satelit...

În 1989, mai multe localităţi ale României prospere şi muncitoare luau statutul de oraş. Dar, în mod special pentru o localitate a ţării, timpul parcă s-a oprit pentru o clipă în mai '89: comuna Scorniceşti, prin Decret al Consiliului de Stat, era declarată oraş. Şi în suspensia timpului se auzea doar zgomotul extraterestru al sateli­tului american LANDSAT plasat exact, dar exact deasupra Scorniceş­tiului.

Este puţin probabil ca poziţia sateli­tului să fi fost aceasta în mai '89, dar cu siguranţă "planase" pe acolo în aprilie 1981, conform unei imagini (realizate din satelitul cu pricina, bineînţeles) publicate de presa comunistă. "De sus, Scorniceştiul seamănă cu o creangă de stejar cu trei ramuri - apele care-i brăzdează întinderile, răsărită ca un semn distinctiv lângă inima României" (din volumul "Scorniceşti. Vatră de istorie românească" - Editura Albatros, 1983).

Scorniceştiul "apare" cu câteva zeci sau sute de mii de ani mai târziu decât susţineau istoricii Epocii de Aur, respectiv pe la 1800. În 1803, boierul Radu Scornici îi adună într-o aşezare pe oamenii risipiţi prin partea locului şi primeşte încuviinţarea episcopului de Slatina să le ridice o biserică. Centrul Scorniceştiului de astăzi se află pe fosta vatră a satului Tătărăi, menţio­nat încă din 1778 de Friedrich Wilhelm von Bauer în "Memoires historiques et geographiques sur la Valachie".

Ne facem că uităm discret faptul că din Tătărăi se trage familia lui Ceauşescu, sub numele de Ceauşoglu ("copilul slugii" în limba tătară), deoarece ne palpită în minte scurta menţionare a Scorniceştiului din Enciclopedia Ro­mâ­niei - 1940: "Un sat în Olt, cu bise­rică de la 1833-1834, reparată în 1894 şi 1907".

În 1987, Nicolae Ceauşescu nici nu voia să audă de transformarea comunei Scorniceşti în oraş. Povestea e legată de bulgari. Cel mai bine ştie domnul profesor Constantin Neacşu, fost primar al Scorniceştiului între 1979-1989 (vicepreşedinte cu pro­bleme sociale al CFSN Scorniceşti imediat după Revoluţia din 1989).

"Eu eram cel care îi spuneam «Bine aţi venit!» lui Ceauşescu când venea în Scorniceşti. Scorniceştiul s-a înfrăţit în 1970 cu Pravăţ - locul natal al lui Jivkov. De fapt, suntem înfrăţiţi încă, dar s-a răcit relaţia. Jivkov mă cunoştea, de-a lungul timpului am vorbit cu el mai mult decât cu Ceauşescu. Prima oară ne-am cunoscut în '79. Îi plăcea la Scorniceşti, el îi zicea lui Ceauşescu «prietenul meu Niculae», Ceauşescu îi zicea lui «prietenul meu Tudor».  M-am întâlnit cu Jivkov de nouă ori, chiar am fost la el".

Delegaţia Scorniceştiului vizita locul de naştere al lui Jivkov de fiecare dată la 9 septembrie, când se sărbătorea Ziua naţională a Bulgariei comuniste. În 1987, Jivkov vizita iar Scorniceştiul şi l-ar fi şicanat ca de obicei pe Ceauşescu că nu mai are de gând să proclame odată localitatea oraş, între cei doi existând o întrecere: cine îşi va declara primul satul natal oraş. Jivkov câştigase, transformând Pravăţul în oraş din 1983. Jivkov a mărit miza şi, în 1988, Pravăţul se alegea cu o stradă numită Scorniceşti. Ceauşescu însă era tare pe poziţii şi avea o vorbă: "Decât un oraş prost, mai bine un sat de frunte".

A ajuns oraş în '89, dar "Scorni­ceştiul a fost efectiv marginalizat după Ceauşescu, lăsat să ajungă de izbelişte. Dar nu s-a distrus. Dacă făcea cineva o sesizare la judeţ, replica era: «Ce mai vor şi ăştia de la Scorniceşti?». Scorniceştiul a fost şi este invidiat. Înainte eram invidiaţi pentru ce făceam. Nu ne da nimic Ceauşescu. Noi nu puteam să-i dăm telefon să trimită portocale, frigidere, televizoare, ciocolată, haine mai bune, Pepsi... Ne descurcam pe cont propriu. Ceauşescu a insistat mereu să-şi păstreze statutul de localitate agricolă. El când venea la Scorniceşti se interesa mai ales de rezultatele din agricultură. Vreau să scriu o carte - Scornicesti între mit şi realitate".
Domnul profesor Neacşu ne-a trimis câteva rânduri din preconizata carte. "Comuna Scorniceşti (sau satul Tătărăi, cum rezultă din cele mai vechi izvoare istorice) şi-a căpătat rapid statutul de zonă urbană, în 1978. Drumul spre oraşul Scorniceşti este perpendicular cu Drumul European care leagă Craiova de Bucureşti. În timpul lui Ceauşescu, se găseau acolo 20.000 de localnici, în mare parte muncitori şi ţărani săraci. Localitatea este situată pe o vale încadrată de dealuri proeminente, cândva cultivate cu livezi de pomi fructiferi şi viţă-de-vie. Solul de aici, destul de sără­că­cios, nu se distingea cu nimic faţă de pământurile altor regiuni.

"Primăvara şi toamna, elevii liceului scorni­ceş­tean erau obligaţi să meargă la lucrările culturilor agricole. Ei continuau să lucreze fizic chiar şi după ce, în mod surprinzător, aflau de la Radioteleviziune şi din presă că în localitatea lor... muncitorii şi ţăranii au «raportat» deja încheierea muncilor. Deşi nu acesta era adevărul, Scorniceştiul devenea primul oraş din ţară care raporta - cu statistici false, bineînţeles - încheierea lucrărilor agricole. Şi asta nu oricum, ci cu recorduri în producţia de porumb şi de grâu aşa cum nu s-au mai înre­gistrat vreodată în istoria agriculturii! Deşi beneficiau de o imagine pu­blică excelentă (de gospodari-model), scorniceştenii stăteau «la rând» pentru a-şi cumpăra alimente pe cartele, trebuind să dea exemplu astfel celorlalţi români.

Tot din Scorniceşti proveneau numeroşi oameni care primeau, pentru "merite" excepţionale, distincţia de "Erou al Muncii Socialiste". Şi, pentru ca primul gospodar al ţării să fie mândru de harnicii săi concita­dini, activiştii de partid au inventat o gogoriţă: muncitorii şi ţăranii Scorniceştiului lansau - din «iniţiativă proprie» - apeluri şi chemări de concurenţă în întrecerea socialistă (se subînţelege că aceste apeluri erau inexistente în realitate). Apoi intra în funcţiune rolul mass-media: în emisiuni şi în paginile ziarelor se consemnau cu majuscule "minunile" săvârşite la Scorniceşti: pământul cel mai mănos; aerul cel mai curat; apa cu proprietăţile cele mai tămăduitoare...

Dacă mama lui Nicolae Ceauşescu (Alexandrina) nu se deosebea cu nimic de ţărăncile obişnuite ale zonei, în schimb, tatăl (Andruţa) se încadra lejer printre petrecăreţii satului. În ciuda simplităţii părinţilor lui Ceauşescu, turiştii care treceau prin Scorniceşti aveau ocazia să le admire chipurile gravate sculptu­ral pe o placă de lemn care trona deasupra fântânii din faţa casei lor (casă modernizată prin 1985, după arhetipul caselor tradiţionale cu specific rural). La Biserica construită special pe dealul din apropierea casei erau pictaţi chiar Alexandrina şi Andruţa, încadraţi în pleiada sfinţilor, în timp ce istoricele lor fotografii s-au expus la loc de cinste pe vi­trinele muzeului local. Paradoxul rezidă din faptul că proslăvirea părinţilor lui Ceauşescu s-a înfăptuit chiar dacă cuplul dictatorial afişa valenţe ateiste!

S-a creionat apoi o «aură» pentru fraţii «luminaţilor conducători», ştiindu-se că mama Alexandrina dăduse naştere la 10 copii. Deşi aveau cu toţii carenţe în instrucţia şcolară, PCR (în abrevierea ironică a poporului: Pile-Cunoştinţe-Relaţii) le-a completat rapid studiile şi, în virtutea «docomentelor» elaborate, au ocupat funcţii pe măsura «pregătirii»: Andruţa - general în Departamentul Securităţii Statului; Ilie - ministru adjunct în MApN; Ioan - vicepreşedintele Planificării; Florea - redactor la ziarul Scînteia, oficiosul partidului unic, Marin - şeful Agenţiei Economice din Viena; Elena Bărbulescu - inspector general la Inspectoratul Şcolar Judeţean Olt; Maria - vicepreşedintă la Crucea Roşie; Barbu Petrescu - primarul general al Capitalei (...).

Este interesant de ştiut că, în timpul anilor mei de şcoală, Elena Bărbulescu, a fost directoarea Liceului Agroindustrial Scorniceşti. I se spunea, cu frică, «doamna». Era soţia lui Vasile Bărbulescu, ministrul Agriculturii. Când auzeam că «vine doamna», tremuram alături de profesorii noştri! Îmi amintesc cum, în timpul unei ore, a intrat intempestiv în clasă şi l-a pălmuit pe profesorul de la catedră în faţa noastră! şi câte şi mai câte! După revoluţie, «doamna» mergea pe stradă şi ne căuta insistent privirea, salutându-ne. După ce a suportat câţiva ani de indiferenţă publică, a trecut la cele veşnice..."

Ceauşescu era un sentimental: ţinea ca la vizitele lui să fie numai cei din Scorniceşti. "Ultima oară cand a venit, la 26 ianuarie 1989, la Seaca era ger şi viscol", ne povesteşte domnul Neacşu. "A coborât din elicopter, l-a certat puţin pe Vasile Bărbulescu. A venit cu câinele lui, Corbu. Au venit pionierii şi l-a luat la rost pe Vasile Bărbulescu că de ce nu i-a spus să le fi adus măcar nişte bomboane. Era frig, copiilor le curgeau nasul şi Nicolae Ceauşescu şi-a scos batista să-i şteargă la nas".

Localnicii nu îşi aduc aminte să fi fost vreo tulburare la Revoluţie. Se pare că doar ne­bunul satului (care între timp a murit) a strigat "Jos tovarăşu'!". În rest... conform unor date din 1838, Scorniceştiul avea 6.615 pruni. Astăzi în Scorniceşti, infracţionalitatea are cam aceleaşi cote ca înainte de '89. Mâine, poimâine şi restul zilelelor perpetuează cuvintele domnului  Neacşu: "10, 15, 20 de ani, la Scorniceşti tot pelerinaj va fi, că vrem, că nu vrem, că ne convine, că nu ne convine. Nu putem şterge istoria...".

Păcat că nu a fost nici un satelit martor al derulării unei dimineţi istorice în Scorniceşti: familia doarme pe laviţe întinse pe lângă pereţii casei cu două încăperi. Mama, o femeie supusă şi muncitoare, nu prea are ce să pună pe masă copiilor, mămăliga fiind mâncarea de bază, iar singura avere - trei hectare de pământ, câteva oi şi finanţele capului familiei obţinute din croitorie.

În acea dimineaţă, fiul preferat al mamei nu voia să mănânce. Făcuse patru clase la şcoala din sat, nu avusese cărţi, adesea mergea la lecţii desculţ, nu avea prieteni, era nervos şi imprevizibil. În acea dimi­neaţă, puştiul mărunţel şi bâlbâit pe nume Nicolae Ceauşescu pleca din sânul familiei sale pentru a-şi găsi un rost la Bucureşti. Ar fi fost interesant.