Manifestaţie la Praga

Miroslav Stepan nu reuşeşte să se mai calmeze. Omul are 45 de ani, e responsabil de partid pe oraşul Praga şi a urcat eşaloanele ierarhiei cu o viteză-record: în aprilie 1988 intră în Comitetul Central, iar peste patru luni ajunge în prezidiu. Ceva ne­maivăzut de la venirea comuniştilor la putere.

Într-o primă etapă, Stepan este considerat drept omul lui Gorbaciov. Fost responsabil al Uniunii Internaţionale a Tineretului, Stepan a avut ocazia să meargă de repetate ori în URSS. Foarte repede însă îşi pierde aureola de reformator. Devorat fără îndoială de ambiţie, acest bărbat tânăr, care ar fi fost poate tentat să preia ştefeta, face o gravă greşeală cu prilejul manifestaţiilor din ianuarie, conducând personal represiunea. Numeroşi martori l-au văzut în Piaţa Venceslas, orchestrând atacurile Poliţiei...

În această dimineaţă de vineri, Stepan nu izbuteşte să se calmeze deloc, deoarece ministrul de Interne, Frantisek Kincl, partizan renumit al liniei dure, tocmai l-a anunţat că la începutul după-amiezii pleacă în week-end la Ostrava. Jakes urmează să plece şi el, încât Stepan izbucneşte în râs: "Suntem pe 17 noiembrie... şi voi plecaţi cu toţii în week-end! Nu vă e bine sau ce aveţi? Tinerii ur­mează să manifesteze, iar la Praga nu mai rămâne nimeni! Şi asta la o săptămână de la căderea Zidului!". Stepan nu are nici un chef să plă­tească singur oalele sparte în cazul producerii unor incidente. Kincl îl linişteşte: viceministrul de Interne, responsabil al STB (Poliţia secretă), generalul Alois Lorenc rămâne în oraş. Şi apoi, oricum, manifestaţia este autorizată...

Încă o aniversare, încă o manifestaţie. Praga comemorează astăzi asasinarea de nazişti a lui Jan Opletal, petrecută în urmă cu cincizeci de ani. Tânărul, care era student la Me­dicină, fusese ucis pe când defila în semn de protest împotriva ocupantului german. De la eliberare în­coace, o manifestaţie oficială aducea în fiecare an un omagiu sacrificiului acestui student căzut victimă celui de-al III-lea Reich. Profesori universitari în ţinută de gală şi studenţi încadraţi de membrii Tineretului Socialist defilau la aceeaşi dată a fiecărui an, de la Albertov, sediul Fa­cultăţii de Medicină, şi până în Strada Opletal, situată nu departe de Piaţa Venceslas.

Anul acesta, manifestaţia prezintă anumite riscuri, desigur, dar Puterea nu o poate interzice într-un mod decent fără să-şi recunoască astfel public temerea de a nu putea controla evenimentele. În schimb, condu­cerea de partid a hotărât să modifice traseul obişnuit: în loc să-şi încheie marşul în centrul oraşului, cortegiul ar urma de data asta să se împrăştie la Mausoleul Vysehrad, un loc simbolic, situat pe o colină din sudul oraşului, unde sunt înmormântate numeroase personalităţi cehe. Vrând să-i incite pe studenţi să părăsească Praga, în vederea unui week-end prelungit, autorităţile au decretat - pentru întâia oară - data de 17 noiembrie drept zi de sărbătoare.

Tineretul Comunist a cerut să or­ganizeze manifestaţia cu un colectiv independent de studenţi, repre­zen­tând diverse facultăţi. Acest Tineret Comunist este neastâmpărat şi agitat. Ziarul lui, Mlada Fonta, a fost singurul din întreaga presă comunistă ca­re a anunţat căderea Zidului Ber­li­nu­lui încă din 10 noiembrie, printr-un elogiu simbol al divizării Europei, de-a lungul căruia au murit nume­roşi oameni, a căzut acum pentru ca oamenii continentului nostru, atât cei din Est, cât şi cei din Vest, să nu mai poată fi împiedicaţi să înveţe a trăi laolaltă, după ani şi ani de în­vecinare tăcută".

Petr Uhl nu se duce la mani­festaţie. De la sfârşitul anului precedent, el a înfiinţat prima agenţie de presă independentă din Europa de Vest, VIA, şi, împreună cu alţi câţiva polonezi, unguri şi sovietici, încear­că să pună în circulaţie informaţiile cenzurate de presa oficială. Polonezii şi ungurii nu mai au deloc nevoie de aşa ceva, dar agenţia a permis, cu toate acestea, consolidarea legătu­ri­lor deja existente dintre aceşti mi­li­tanţi ne­obosiţi. Ca un bun redactor-şef, Uhl trimite pe teren reporteri de în­cre­dere: soţia şi fiul său, Pavel, în vârstă de 14 ani, care trebuia să-l sune cu re­gularitate pentru a-i tran­smite informaţii. Nimeni nu ştie că Dubcek, care sosise la Praga să asiste la miting, fusese arestat, interogat preţ de trei ceasuri şi apoi condus înapoi la Bratislava.

Către ora 16, cortegiul porneşte din Albertov. Sunt mulţi participanţi. În acelaşi moment, Milos Jakes îşi pă­răseşte biroul şi, înainte de-a pleca la ţară, trece pe la confortabila sa vilă din Praga, pentru a sărbători aniversarea nepoatei sale, care locuieşte cu el şi care împlineşte astăzi 20 de ani.

Manifestaţia nu pare să-l îngrijoreze deloc. Studenţii, cărora li s-au alăturat mulţi alţi tineri şi oameni necunoscuţi, ajung către ora 17 lân­gă biserica română de la Vysehrad. Sloganurile capătă o turnură mai politică: "Libertate!", "Alegeri libe­re!", "Afară cu Jakes!", "Să se termine cu monopolul PCC!"... Unul dintre liderii studenţilor, Martin Klima, lansează un apel la lupta pentru li­bertate: "Nu vrem să devenim specialişti cu diplomă şi cu conştiinţa zdrobită!". Nici organizatorii şi nici forţele de ordine nu reacţionează. Trece astfel o oră. Manifestaţia, ca un corp neputincios, lasă impresia că nu ştie prea bine ce ar putea face cu ea însăşi. La ora 18 se înalţă voci care propun să se meargă spre Piaţa Venceslas. Nimeni nu se opune. Mulţimea coboară atunci de pe co­lina scundă, o apucă de-a lungul a două minuscule subterane, prin care se poate trece pe sub căile fe­rate, apoi urmează malul drept al Vltavei. Nu i se postează în cale nici un cordon de poliţişti.

Generalul Lorenc îl sună pe Jakes ca să-l liniştească: totul e în regulă. Secretarul general îi confirmă in­tenţia de-a pleca la ţară în jurul orei 20. Lorenc îi mai telefonează şi lui Stepan ca să-l pună la curent cu noul traseu al manifestaţiei, ce va trece nu departe de Ambasada RDG pentru a ajunge în Piaţa Venceslas. Ste­pan nu înţelege prea bine, dat fiind că între Vysehrad şi centrul oraşului existau destule posibilităţi de-a opri cortegiul, şi-i propune şefului STB să-i dea o mână de ajutor, dar Lorenc îi refuză oferta, nu­mă­rul doi în ie­rarhia KGB, şi ur­mă­reşte evoluţia evenimentelor îndea­proa­pe.

Mulţimea creşte neîncetat. Ca într-o mişcare perpetuă, din tramvaiele blocate coboară pasageri, cărora li se alătură locatarii imobilelor din drum, şi toţi îi îngroaşă întruna rân­durile. În faţa domici­liului lui Havel, câteva mii de persoane îl aclamă. Dramaturgul însă nu se află la Praga, ci se odihneşte la Hradecek. Ceva mai încolo, manifestanţii părăsesc che­iurile şi o apucă pe Narodni, Bulevardul Naţional, una dintre cele mai mari artere ale oraşului, care duce la Piaţa Venceslas. De-a lungul acestuia, demonstranţii sunt aplaudaţi de artiştii şi salariatele Teatrului Naţio­nal, ca şi de chelnerii şi clienţii ca­fenelei Klaster. Din balconul clădirii în care se află Uniunea Scriitorilor - organizaţie cum nu se poate mai oficială - vin, de asemenea, semne încurajatoare. Mulţimea începe să nutrească visuri, fără să simtă frigul brutal ce se abătuse peste Praga: ora­şul şi-a îmbrăcat hainele libertăţii. Cu toate acestea, înaintarea manifestanţilor - al căror număr ajunsese acum la cincizeci de mii, după ce la plecare fusese de şase mii - este stăvilită de un baraj de poliţişti din trupele antiteroriste, dotaţi cu căşti şi cu scuturi...

John MacGregor nu izbuteşte să-şi revină. De trei ani de zile, de când se afla în post la Praga, ca prim-se­cretar al Ambasadei Marii Britanii, nu mai văzuse aşa ceva! Faptul că doamnele de la vestiarul Teatrului Naţional strigă în stradă sloganuri ostile la adresa statului, cu riscul de a-şi pierde slujba, îl impresionează profund. Peste praghezii de obicei atât de raţionali suflă acum un vânt de "descreierare". Dar diplomatul trebuie să o şteargă grabnic. În ve­derea plecării sale din Prga, care ur­mează să aibă loc peste câteva zile, MacGregor organizase un dineu de despărţire, la care-i invitase pe principalii disidenţi. În decursul acestor trei ani, MacGregor îi primise de multe ori în vila sa şi le organizase întâlniri cu înalţi fucţionari sau cu miniştri britanici.

Majoritatea oaspeţilor lui MacGregor şi ai soţiei sale a părăsit şi ea manifestaţia înainte de ora 20. La dineu participă Petr Uhl, Anna Sabatova, Jiri Dienstbier, Sas Vondra şi alţi câţiva. Discuţia se poartă în jurul manifestaţiei şi al consecinţelor ei. Fiecare încearcă să ghicească, cu oarecare succes, cine va fi reformatorul în stare să-l înlocuiască pe Jakes, al cărui viitor pare serios compromis. John MacGregor aruncă o vorbă sub formă de butadă: "Poate că veţi ajunge miniştri..." Toată lu­mea se distrează fără nici o reţinere, deoarece nici unul dintre cei aflaţi în jurul mesei nu îşi închipuie un ase­menea destin. Spre ora 22, în cameră năvăleşte, cu sufletul la gură şi uşor rănit, corespondentul coti­dianului britanic Independent, care le rela­tează într-o manieră proprie înfrun­tările de pe Narodni: "Am impresia că era o vânătoare după ziariştii străini. Eram trei sute sau patru pe o ladă cu nisip, ceva mai sus, şi ne-au atacat... Ne-am arătat legitimaţiile, acreditările, am spus cum ne chea­mă, dar ne-au bătut... Vânătoare după ziarişti, pe cinstea mea!..." Au­zind povestea, Uhl râde şi-l întreabă: "Sper că măcar n-au dat şi în cehi". Nimeni dinte cei aflaţi în vila lui MacGregor nu înţelege pe loc importanţa evenimentelor pe­trecute.

Pe Narodni, manifestanţi şi poli­ţişti antiterorişti stau faţă în faţă preţ de-o oră şi mai bine. Unii aşteaptă, iar ceilalţi cântă "We shall overcome", de Bob Dylan. O uriaşă banderolă desfăşurată rezumă sta­rea de spirit a mulţimi: "Nu vrem violenţă!" Nu are loc, de altfel, nici o provocare la adresa forţelor de ordine, care nici măcar nu sunt in­sultate, şi singurele obiecte ce li se aruncă sunt nişte flori. Observatorii şi pun întrebări în legătură cu pre­zenţa alături de poliţişti a unor oa­meni cu berete roşii pe cap: para­şutiştii. Tot pentru prima oară se pot vedea şi câini. Din pricina entuziasmului, nimeni nu bagă de seamă că forţele de ordine au închis complet perimetrul, nemailăsându-le mani­festanţilor nici o ieşire.

Cu puţin după ora 20:30, în urma a două somaţii, poliţiştii atacă cu o violenţă extremă. Toţi martorii observă brutalitatea beretelor roşii, care se înverşunează asupra celor căzuţi la pământ, lovindu-i cu pi­cioa­rele. O comisie medicală independentă va înregistra peste cinci sute nouăzeci şi doi de răniţi, dintre care douăzeci şi opt cu fracturi şi cincizeci şi şase cu comoţii cerebrale. Aceeaşi comisie va contabiliza printre răniţi două sute douăzeci şi şase de studenţi, cincizeci şi şapte de liceeni şi trei elevi de şcoală primară. O ziaristă de la Chicago Tribune, lovită în cap, va avea nevoie de cincisprezece puncte de sutură, un cameraman de la NBC e transportat la un spital din Frankfurt, iar doi ziarişti americani şi un fotograf olandez sunt şi ei spitalizaţi.
Christian Duplan, Vincent Giret, Viaţa în roşu. Nesupuşii. Varşovia, Praga, Budapesta, Bucureşti, vol. IV, Bucureşti, Editura Nemira, 2000, p. 193-198