Marea Adunare Naţională din Chişinău, evocată de Snegur

Despre evenimentele din august 1989 a relatat şi Mircea Snegur. În 1989, politicianul originar din ju­de­ţul Soroca, ocupa funcţia de pre­şe­din­te al Prezidiului Sovietului Su­prem al Republicii Socialiste Sovie­tice Moldoveneşti (RSSM). Încă din primăvară, fusese ales şi deputat în Sovietul Suprem al URSS. Despre transformările politice survenite în republica de peste Prut a scris în volumul "Labirintul destinului. Me­mo­rii".

Prezentăm în conti­nuare câteva pasaje referitoare la istorica zi de 27 august 1989, când sute de mii de basarabeni s-au adunat în centrul Chişinăului.

Mitingul, preconizat pentru ziua de duminică, 27 august 1989, s-a trans­format în Marea Adu­na­re Naţională, după cum a şi fost de­numit în cuvântul de inaugurare al scriitorului Ion Hadârcă (din acea zi, piaţa Victoriei ("Pobedî") se nu­meş­te Piaţa Marii Adunări Na­ţi­o­na­le). Câteva sute de mii de cetăţeni au sosit din toate colţurile republicii. Cei din raioanele limitrofe Chişinăului tot veneau şi veneau pe jos, în co­loa­ne. Din biroul meu de lucru, de la nivelul cinci al Casei Guvernului, se des­chidea o privelişte de neuitat. Admiram fascinat mulţimea, când a in­trat I. Morari, vicepreşedinte al Pre­zi­diului, ca să-şi exprime bucuria şi sa­tisfacţia de cele ce se întâmplă şi să-mi spună că am procedat corect in­sistând asupra permiterii acestei adu­nări care, după cum am şi dorit, s-a transformat într-o sărbătoare de suflet.

Cu vreo jumătate de oră înainte de începere, am mers împreună spre tribuna centrală, ne-am salutat cu organizatorii, care ne-au anunţat că totul decurge conform scenariului şi că s-au întreprins toate măsurile pentru a evita orice nedumerire. Circa 1.000 de voluntari (drujinici) ai FPM, împreună cu echipele ministerelor de forţă, asigurau ordinea publică. Piaţa era arhiplină, mul­ţi­mea ocupând şi strada centrală (atunci - "Lenin", azi - "Ştefan cel Mare şi Sfânt"), încă circa 100 de metri de-o parte şi de alta, precum şi întregul Parc Soborului. Niciodată nu văzusem atâta lume adunată într-un singur loc. Toţi erau în aşteptare, presimţind că se va produce ceva deosebit, o cotitură epocală în viaţa Republicii Moldova.

Dl I. Hadârcă, îmbrăcat în straie naţionale, a inaugurat Marea Adunare Naţională printr-un amplu cuvânt introductiv. Vorbea atât de frumos, încât, vrând-nevrând, mă gândeam: "Voi ajunge şi eu oare, vreodată, să vorbesc corect limba noastră?". Aceleaşi cugetări mă frământau şi la audierea alocuţiunilor altor scriitori, savanţi, peda­gogi. Ele (gândurile, cugetările) au fost completate şi de dl A. Ţurcanu care, după ce am cuvântat în faţa mulţimii, mi-a adresat o întrebare binevoitoare (fără sarcasmul ce îi era şi îi e caracteristic): "Domul preşedinte, dumneavoastră vă pregăteşte cineva cuvân­tările sau le scrieţi singur?!". I-am răspuns că singur, după cum şi era. La care dumnealui a menţionat că un preşedinte trebuie să vorbească mai corect şi că nu e nimic straşnic şi înjositor dacă, pe de altă parte, voi ruga pe cineva să-mi redacteze textele cuvântărilor. Avea dreptate A. Ţurcanu, deşi eram şi eu convins că, o dată cu instalarea limbii române în "capul mesei", ea trebuie însuşită. Şi acel microdialog din tribuna Adunării a jucat un rol important în conştientizarea necesităţii de a deschide mai frecvent dicţionarele explicative, de a citi operele clasicilor români ş.a. Cele explicate mă fac să redau conţinutul alocuţiunii mele de expunere.

Adunarea m-a întâmpinat călduros. Eram primul demnitar nomenclaturist care ieşeam în faţa poporului neforţat de nimeni, din îndemnul sufletului. Mai întâi, am accentuat însemnătatea istorică a momentului şi a Marii Adunări Naţionale, devenite posibile datorită restructurării, democratizării şi transparenţei proclamate şi promovate de M.S. Gorbaciov. Mi-am exprimat dorinţa ca lucrările adunării să decurgă în mod constructiv, fiindcă anume de constructivitate şi împăcare aveam noi nevoie atunci, când situaţia social-politică era extrem de agravată, mai ales după publicarea proiectelor de legi despre limbă.

Eram ascultat foarte atent, dar toţi aşteptau când voi rosti cuvintele mult râvnite. Şi numai când am anunţat că proiectele vor fi examinate la sesiunea Sovietului Suprem, care îşi va începe lucrările la 29 august, şi că deputaţii, la sigur, vor adopta deciziile cuve­nite: limba poporului care a dat denumirea republicii - limba moldovenească (aşa o numeau toţi atunci) - va deveni limbă de stat, îşi va ocupa locul cuvenit în toate sferele - politică, economică, socială şi culturală, va îndeplini funcţiile limbii de comunicare pe teritoriul republicii şi va funcţiona pe baza grafiei latine, numai atunci am fost întrerupt după fiecare frază cu aplauze şi exclamaţii de încuviinţare a celor spuse.

Am fost susţinut, ce-i drept cu mai puţin entuziasm, şi la expunerea problemei bi­lingvismului (am atins special acest aspect, în speranţa că voi fi auzit de ideologii rusofonilor şi de cei care se aflau în grevă). Adunarea Naţională, la fel ca şi majoritatea poporului, a încuviinţat programul de creare a condiţiilor pentru dezvoltarea tuturor limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, fiind susţinute, în contextul dat, şi de tezele rostite de mine.

Anunţând că lucrările sesiunii vor putea fi audiate şi privite în transmisiune directă la radio şi televiziunea, m-am adresat cu rugămintea ca deputaţilor să li se creeze condiţii optime pentru a munci în mod liniştit, adică să nu se recurgă la blocarea localului cu strigăte, ameninţări ş.a., cu atât mai mult cu cât la şedinţele sesiunii vor participa şi reprezentanţii tuturor mişcărilor obşteşti.

Am atins şi problemele legate de elaborarea legilor ce ţin de organizarea alegerilor noului parlament, în bază democratică, de transferarea întregii puteri în mâinile sovietelor, în subordonarea cărora urmau să treacă toate întreprinderile şi instituţiile (indiferent de apartenenţa lor pe verticală). Am atras atenţia publicului şi la necesitatea trecerii sectorului economic la autogestiunea republicană pentru a obţine, cât mai curând, suveranitatea economică. Nu am scăpat din vedere nici problemele culturii, rezolvarea cărora necesita mai multe investiţii.

Consider că cel de-al doilea "botez" de către mişcarea de renaştere naţională (primul a fost mitingul din 30 iulie, de la Teatrul de Vară) m-a încurajat şi mai mult în ajunul sesiunii. După Marea Adunare Naţională eram convins că vom reuşi.  
Mircea Snegur - Labirintul destinului. Memorii, Volumul I, Chişinău, Fundaţia "Draghiştea", 2007, p. 524-528