Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La Microelectronica râvneau toţi şefii de promoţie din toate facultăţile de Electronică din ţară. Atmosfera de elită, tineri foarte mulţi şi entuziaşti, tehnologie de ultimă oră care se bătea de la egal la egal cu piaţa internaţională de profil, pază militarizată, dar şi plecări în străinătate cu duiumul.
"M-am angajat în 1983 ca electronist simplu la Microelectronica, «perla coroanei industriei IT» din RSR, şi, ca să nu fiu modest, că nu-mi şade bine, cred că cea mai mare din toată Europa", spune Adrian Furnică despre locul său de muncă în perioada 1983-1991.
"Plecările în străinătate nu erau până în Bulgaria. Se pleca în RDG (cei mai fraieri) şi în Italia, Anglia sau Franţa, iar cei cu adevărat dotaţi au prins şi Japonia. E adevărat că oamenii noştri au convins cu multiplele lor calităţi Vestul şi chiar au făcut treabă bună pe unde s-au dus şi nu s-au mai întors. Şi parcă ar trebui să aduc aminte aici de câţiva ingineri de-a dreptul geniali, care au făcut carieră de milioane de dolari şi chiar în Sillicon Valley: Statovici, Voicu, Smărăndoiu şi alţii. Plus un director care se implica direct până la cel mai de jos nivel, care avea grijă de oameni şi care pe deasupra mai era şi draguţ. Îl cheamă Gheorghe Constantinescu. A înfiinţat după Revoluţie firma Roel, distribuitor Ricoh multă vreme."
Potrivit lui Furnică, pentru cine a lucrat acolo pe vremea aceea timpurile n-au fost chiar rele. Se lucra în acord global şi se exporta la greu. "Nu era lună să nu luăm în plus la salariu 15-40%... şi erau bani nu glumă. Pai, eu eram la vremea aia muncitor electronist categoria 5 cu 2 şi erau luni când luam la salariu cu mult peste ce câştiga mama după 30 de ani de medicină... Acolo au apărut pentru prima oară calculatoarele 286 şi ne strângeam pe lângă ele să ne minunăm. Am văzut plottere (aparate de desen la scară mare) şi imprimante şmechere şi am văzut ce înseamnă un microprocesor."
Bineînţeles că totul are şi o latură mai puţin idilică şi foarte bine ancorată în realităţile momentului. Se fura. Şi oricât de bine erau păzite porţile şi oricâte controale se făceau, ieşeau pe poartă o mulţime de componente, circuite şi leduri. Ba chiar se furau şi probe de mulare, adică plastice fără structuri de siliciu în interior, pe care le găseai de vânzare.
"Păi, erau renumite perechile de 351 şi 451, circuite pentru ceasurile de Oltcit şi nemaipomenitul circuit de ceas 1206 programabil, care împreună cu afişajul de led cu 4 digiţi costau pe piaţa neagră şi 300 de lei. Toată lumea trafica marfa asta şi manufactura cu graţie ceasuri peste ceasuri, făcea turometre şi băga în buzunare renumitele leduri pentru circuitul bistabil, care se lega la bateria de Dacie", spune Furnică.
Tot atunci, deştepţii cei mai tari făceau replici după Sinclair, calculatorul de jocuri care încărca de pe casetofon tot felul de aplicaţii de tip "papă bulinuţa" sau "tetris". "Existau două lumi în paralel. Geniile tehnologiei înalte, cărora le apăreau articole în presa internaţională şi ţineau cursuri la Londra, şi geniile micilor găinării şi al manufacturării de dispozitive electronice, care se căutau prin târguri şi pe Academiei. Şi cine se ocupa de electronică pe vremea aia ştie ce vreau să spun. Aproape că nu era om care să nu fie întrebat de prieteni dăcă poate «face rost» de ceva circuite sau câteva leduri."
Se schimbau toate peste gard, cu ce trebuia completat din producţia IPRS-ului. "Nu puteam noi să le producem pe toate. Acolo se învăţa însă în adevăratul sens al cuvântului. Furai în plus şi meserie, nu numai componente. Că doar nu era să faci un sistem cu microprocesor şi să nu ştii să-l porneşti sau să-l depanezi, că trebuia să dai garanţie, că dădea omul pe el 14.000 de lei sau mai mult. Şi te pomeneai cu el la uşă că nu-i merge. Puneai mâna pe osciloscop şi pe sonde şi-l făceai."
Nici facultatea nu era uşoară. "În anul 4 de facultate am dus la şcoală un proiect de transformator rulat pe un astfel de calculator şi pentru că dl. Sirma, asistentul de maşini electrice, n-a înţeles nimic, m-a lăsat pe toamnă. Îi subminasem autoritatea şi nu reluasem calculul de 30 de ori până să aflu secţiunea conductorului, aşa cum ştia el că se face. Iar la diplomă, licenţă, cum îi zice acum, am făcut un sistem de urmărit cu antene traiectoria unui satelit, de n-a înţeles nimeni din comisie cu ce se mănâncă şi m-au lasat în pace. Mi-au dat 8. Nici nu ştiu ce era mai bine pentru viaţa ce avea să vină, arta electronicii de vârf sau arta de a te descurca prin meandrele sistemului."
"În 1989, la Revoluţie, m-am dus din nou la serviciu ca să apăr întreprinderea de terorişti şi am găsit o mână de oameni înarmaţi cu pistoale mitralieră din adăpostul ALA, care stăteau pe la poartă. Am luat şi eu unul, în aşteptarea secretarului de partid pe întreprindere, care mă somase să-mi rad barba, şi voiam să-l întreb acum dacă pot să o las să crească. N-a venit. După vreo 3 săptămâni, când a apărut, s-a înscris în FSN şi apoi a plecat în Franţa. Am predat puşca şi m-am dus acasă. Am mai stat câteva luni, pentru că aveam deja post de inginer în Bucureşti şi credeam că asta e suprema realizare în viaţă. Apoi am plecat să mă fac translator pentru Crucea Roşie Franceză şi brutar. Ce vremuri!"
Acum, în curtea fabricii Microelectronica sunt câteva vile ciudate, iar întreprinderea nu se mai vede de la stradă din cauza lor.
Pesemne că mai există acolo, în spate, martoră a ceea ce însemna România în electronica mondială, odată.
Citește pe Antena3.ro
