Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dar, privind în urmă, te întrebi: Ce a rămas din aceste exemple de demnitate, integritate și curaj? Și tragi concluzia amară: NIMIC! Nimic palpabil, nimic vizibil în structurile de putere sau în mentalitatea colectivă.
Au trecut deceniile, schimbările și tot ce a rămas sunt amintiri, cărți prăfuite, câteva fotografii și, dacă e să fim sinceri, sentimentul vag al unei pierderi pe care nu știm exact cum să o formulăm.
E diferența fundamentală între a corecta comportamentul prin amenzi și a face educație: una modelează superficial, temporar, cealaltă transformă adânc, lent, aproape imperceptibil, dar cu efecte care depășesc timpul.
Amenzile, regulile și pedepsele funcționează la suprafață. Ele impun, restricționează, dar nu schimbă fundamental omul. Poți să dai amenzi pentru evaziune fiscală, pentru încălcarea regulilor rutiere, pentru comportament antisocial. Oamenii se conformează, fricțiunea scade, statistica arată mai bine. Din păcate, în interiorul lor nimic nu se schimbă. Mentalitatea rămâne aceeași, reflexele la fel, corupția și lipsa de responsabilitate se adaptează și mută doar formele. E efectul vizibil imediat al corecției prin amenzi: suprafața se curăță, dar rădăcina putrezește mai departe.
Educația, însă, e altceva. Ea nu pedepsește, nu sancționează, nu impune. Ea pune semințele unui comportament care se dezvoltă treptat, care devine parte din sine. Educația modelează caractere, mentalități, formează gusturi civice, respect pentru trecut și pentru ceilalți. E lentă, incomodă și invizibilă în prezent. De aceea, cei ca Djuvara, Mihai I, Coposu sau Rațiu sunt atât de fragili în memoria colectivă: ei au încercat să facă educație. Să transforme oamenii din interior, să le ofere instrumentele morale și culturale pentru a se ridica singuri deasupra rutinei, a mediocrității, a fricii.
Numai că într-o societate în care corecția prin amenzi a devenit normă, eșecul este aproape garantat. Pentru că regulile impuse nu se asimilează, ele nu intră în fibra oamenilor. Dacă societatea românească ar fi fost doar o sumă de amenzi și sancțiuni, probabil că unele comportamente ar fi diferite astăzi. Dar ceea ce definește calitatea unei societăți nu sunt indicatorii statistici, ci cultura civică, responsabilitatea individuală și respectul pentru valori - toate lucruri care nu pot fi cumpărate sau impuse.
Djuvara a scris că istoria se trăiește ca o oglindă a propriilor decizii și că fără memorie nu există o construcție a prezentului. Regele Mihai I a plecat cu demnitate, dar fără a putea lăsa în urmă instituții puternice care să continue tradiția valorilor pe care le reprezenta. Coposu și Rațiu au încercat să educe generațiile, să transmită un cod moral și civic, dar educația lor nu a găsit rădăcină într-o țară care, de prea multe ori, a preferat să pedepsească superficial, în loc să reformeze adânc.
Astăzi, ne mirăm că nimic nu ține. Că oamenii uită repede, că valorile par să se schimbe cu fiecare criză, că reperele morale nu mai există. Ceea ce se întâmplă e consecința directă a faptului că ceea ce s-ar numi corecție prin amenzi a fost mereu prioritatea. Și nu educația. România a fost și este un teren fertil pentru conformism și superficialitate, pentru adaptări pragmatice și oportunism. Pentru că atunci când încerci să impui ordine prin sancțiuni, ordinea există doar acolo unde se vede, nu acolo unde contează.
Este aceeași diferență care se vede în școli: profesorul care strigă, pedepsește și dă note de frică poate să obțină disciplină temporară, dar elevul nu învață să gândească, să analizeze, să înțeleagă. Profesorul care explică, care inspiră curiozitate, care dă timp și spațiu pentru reflecție, schimbă viața elevului. La fel și în societate. Amenzile dau efectul imediat, vizibil. Educația dă efectul durabil, invizibil.
Așa s-a pierdut ceea ce Djuvara, Mihai I, Coposu și Rațiu încercau să clădească: un nucleu de responsabilitate, de moralitate și de cultură civică. În lipsa educației, rămân doar pedepsele, amenințările și statistica. Totul se reduce la suprafața vizibilă. Iar în timp, suprafața se zgârie, se murdărește, se deteriorează. Rădăcinile, cele care ar fi putut să țină societatea în picioare, nu există.
Și poate că cea mai amară lecție e că nu e vorba de noroc, de conjunctură sau de lipsă de oportunitate. E vorba de alegerea între două căi fundamentale: corectarea comportamentului prin amenzi și educația. Prima oferă control temporar. A doua - libertate durabilă. Prima face ca oamenii să facă ceea ce trebuie atunci când sunt observați. A doua - ca oamenii să facă ceea ce trebuie chiar și atunci când nu îi vede nimeni.
De aceea, după Djuvara, Mihai I, Rațiu și Coposu, nu rămâne nimic. Pentru că, în loc să fie sădite semințele unei educații care să înrădăcineze valorile, societatea se mulțumește să impună reguli, să dea amenzi, să sancționeze comportamente. E diferența dintre a curăța suprafața și a hrăni rădăcina. Iar noi, ca societate, am rămas doar cu suprafața.
Chiar și Brucan, rămas în memorie cu celebra sa prezicere că „pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani“, știa exact de ce nu voia să-l lase pe Coposu să ia cuvântul în 1990, după ce cu nouă cincinale înainte ceruse condamnarea sa la moarte și a lui Iuliu Maniu.
Și dacă în locul lor conduce „neamul prost cu origine sănătoasă”, sacrificiul acestor oameni - dar și al „golanilor” Vali Sterian, Cristian Pățurcă sau Dr. Barbi - este aproape degeaba.
Cu precizarea că seniorul Coposu a identificat încă din timpul vieții pericolul: „Blestemul României ar fi ca după 20-25 de ani F.S.N. să se afle şi la stânga, şi la dreapta eşichierului politic“.
Citește pe Antena3.ro
