Minunea de Paşte

Joi după-amiază, venise maşina cu marfă la magazinul unde lucra. Nicoleta Ursu lua din mâinile delegatului fabricii lăzile grele şi le trecea peste prag, în depozit. Ştia că e gravidă în luna a patra, dar până atunci nu avusese nici un fel de pro­bleme, nici măcar greţurile matinale de care se plân­gea colega ei Lu­mi­niţa, şi ea în­săr­cinată, aşa că nu luase nici un fel de mă­suri de precauţie.

Credea despre sine că este puternică şi nu se ferea de mun­ca grea. La a treia ladă, însă, îi trecu o să­getă ascuţită prin abdomen. Lăsă lada jos şi-şi trase răsuflarea, după care se opinti s-o ridice din nou. Greşeală! Durerea coborî în ovare şi-i smulse un strigăt. Apoi se înteţi, iar ea izbucni în plâns. Cu faţa schimonosită, rugă pe cineva să cheme Salvarea...

La spital i-au dat calmante pentru durere şi ca să-i oprească sânge­rarea. Diagnosticul suna sumbru: "Ame­nin­­ţa­re de avort". În salonul de la etajul doi al maternităţii din Bacău erau încă patru femei, toate cu aceeaşi "bubă". De trei dintre ele nu-şi mai aduce prea multe lucruri aminte. Dar cu Carmen Bercea s-a îm­prietenit. Pe viaţă. Le-a unit, într-un fel aparte, Sfânta Sărbă­toa­re a Paştelui. Pentru că joia cu pricina era chiar Joia Mare. Iar în spital, prin natura lucrurilor, au stat amân­două până în joia ur­mă­toare. Au prins, adică, împreună şi Paştele, şi 1 Mai.

Nicoleta era pentru prima dată într-un spital. O oripila mirosul de substanţe antiseptice şi grosolănia cu care vorbeau unii dintre angajaţii maternităţii, fie ei medici sau asistente. Era ca şi cum, văzând de atâtea ori pe zi femeile în partea lor cea mai intimă, aceştia nu mai dădeau doi bani pe pudoarea pacientelor, pe care sistemul căuta să le "niveleze", oricum.

În maternitate, femeile nu aveau voie cu cămăşile lor de noapte, aduse de acasă. Toate trebuiau să poarte aceleaşi pijamale şi capoate decolorate şi rupte, care aveau însă "calitatea" de a fi fost trecute prin etuva spălătoriei spitalului. De teama germenilor din exterior, nu aveau voie să coboare "la vorbitor", să se întâlnească cu soţii, copiii sau părinţii, iar mâncarea "de acasă" ajungea în salon trasă pe sfoară, într-un coş.

La orice oră din zi, în curtea maternităţii se auzeau strigătele soţilor: "Mărioara Istrate, de la salonul şapte!... O caută soţul... O cheamă cineva?". "O cunoaşte cineva pe Ileana Popa, din Izvorul Berheciului, a venit aseară cu Salvarea..." Nevestele astfel căutate răspundeau de pe la geamuri: "Aici sunt!". "Ţi-am adus nişte ouă roşii şi pască... Vezi că nu mai viu până duminică la Bacău, că nu-mi dă liber de la SMT! Dar vin şi duminică, şi luni, că-i liber de 1 Mai."

Ileana Popa şi Mărioara Istrate aveau să-şi vadă soţii duminică, luni... Bărbatul lui Carmen Bercea, care locuia pe lângă spital, venea chiar de două-trei ori pe zi... Pentru Nicoleta Ursu lucrurile stăteau pu­ţin altfel. Când s-a căsătorit cu Sorin, el lucra la Oneşti, iar ea în Bacău.

Au hotărât să încerce încet-încet să-şi facă un cămin în oraşul reşedinţă de judeţ, lucru care nu era însă prea uşor de înfăptuit. Bacăul era, în 1989, "oraş închis". Să obţii buletin de oraş era mai ceva decât acum cu obţinerea cetăţeniei. Nu era suficient să te căsătoreşti cu cineva din Bacău pentru a primi drept de rezidenţă în municipiu. Trebuia să ai şi loc de muncă în oraş... Dar loc de muncă găseai doar dacă aveai domiciliul în buletin în Bacău.

Era un cerc vicios, pe care nu-l puteai sparge decât fie mituind un şef de perso­nal de pe la vreo fabrică, fie pe cineva de la Evidenţa Populaţiei. Ei nu reuşi­se­ră nici una, nici alta. Aşa că Sorin lucra tot la Oneşti şi venea la ea duminica. Numai că duminica aia era Paştele şi hotă­râ­seră să se întâlnească amândoi în satul pă­rin­ţilor lui. N-avea cum să-l anunţe că e în spital... Unde mai pui că şi fami­lia ei - părinţii şi liota de fraţi - era plecată la ţară, la bunici, de săr­bă­tori. Aşa că Paştele şi Ziua Muncii avea să le petreacă în spital. Noroc că du­mi­nică meniul era mai bogat. Nu, nu fiind­că era zi de Paşte. Pur şi simplu aşa era în orice duminică. Un ou, pas­că şi cozonac a mâncat de la Carmen.

Ar fi fost poate cel mai trist Paşte din viaţa ei, dacă nu s-ar fi întâmplat o minune. Chiar în ziua aceea pruncul a mişcat!