Misterul pomenii de la Petreşti

Vine tăcută, aţoasă, încruntată, preocupată, neînsoţită de Nicolae Ceauşescu. Aşa cum venea de obicei în vizită la Petreştii de Dâmboviţa, cam de două ori pe an, eroina, mama, omul de ştiinţă, academician doctor inginer Elena Ceau­şescu.

Nici nu se ştie de-i primăvară ori toamnă, locul ei natal e la fel de posomorât ca ea, nici nu mai contează anotimpul, anul e 1989. La mijlocul lunii martie se discutase importanţa unei prezenţe cât mai asidue a cuplului Ceauşescu în judeţele ţării, deoarece în toamnă avea loc un eveniment foarte important: Congresul al XIV-lea.

"Trebuiau filmaţi în vizită în cât mai multe judeţe ale ţării, apoi do­cumentarul filmat (care până la urmă nu s-a mai făcut) avea să fie proiectat în cadrul Congresului. În comuna Petreşti, protocolul vizitei Elenei Ceauşescu nu a acceptat grup de presă, nici aparat de filmat. De fapt, niciodată nu am avut posibilitatea să filmăm acolo, deoarece vizi­tele ei la Petreşti nu figurau ca fiind în program oficial", spune cineastul Pantelie Tu­ţuleasa.

Localnicii nu se înfrigurează prea tare, ştiu deja scenariul: o însoţeşte un grup mic şi compact de securişti, trece pe la neamuri, apoi pe la ci­mitir - la mormântul tatălui ei, Nae, şi gata. Nu stă mult, şi cât ar putea să stea într-un sat cât palma pe care îl străbaţi cu degetarul? S-ar putea ca după plecarea ei să scape nişte vorbe nepotrivite pe la cârciumă: "Iar a venit Leana lu' Briceag". Căci se spune că e "fiica rea de muscă a lui Nae poreclit Briceag, care ţinea cârciumă în Petreşti", probabil ca să se asorteze cu zvonul că Andruţă - tatăl lui Nicolae, ar fi fost cunoscut pentru patima beţiei. Ar mai fi şi unele şoapte mai dure pe la colţuri: cum că Nae ar fi fost evreu, iar ei îi cam plăcea să-şi rupă ciorapii în stele (adicătelea, înţelegeţi dumneavoastră metafora), şi cum că era cât pe-aci să se mărite cu tovarăşul Gulie! Oameni răi. Să lăsăm bârfele, oricare ar fi... gulia.

Vizita din 1989 a Elenei la locul de baştină s-a dovedit a fi una neo­bişnuită. Nici nu a fost anunţată din vreme, ca de obicei, astfel că a fost nevoie de o adevărată echilibristică din partea securiştilor pentru a-i asigura intimitatea în faţa mormân­tului. Şi pe o rază de câţiva metri împrejur.

Ioan Dinulescu, preotul comunei, îşi aminteşte: "A venit tăcută, discretă. Puţin supărată parcă". Poate doar la înmormân­tarea lui Andruţă să mai fi fost atât de înnegurată. "S-a dus la cimitir şi pe urmă a făcut pomană! Da, da, şi pe mine m-a uimit. A dat de po­mană, tot ce se dă de obicei , aşa cum se face... A venit pregătită, portbagajul era plin de împărţituri". "Credeţi că presimţea ceva, că nu-i a bună cu anul acela '89?", "Mai împărţea ea când venea pe la copii pe uliţă, dar niciodată ca acum. Ba chiar mi s-a părut că i s-a zbătut puţin ochiul...".

De ce s-a purtat atunci aşa, iată încă un secret pe care l-a dus cu ea în mormânt. Crucea de la mormântul lui Nae a fost... retezată. "Ea n-a mai vrut crucea, nu mai ştiu prin ce an", spune preotul. "Într-o seară, parcă prin '86, m-am dus şi am scrijelit pe postamentul care a rămas o cruce. Cu o cheie am scrijelit. Ce puteau să-mi facă, nu se putea mormânt aşa, fără cruce".

De-a lungul anilor, Elena nu putea trece prin Petreşti fără să-şi viziteze mama (aceasta până a mutat-o în Primăverii). Din spusele preotului Ioan Dinulescu, Alexandrina (Lixăn­drina), mama Elenei, era de treabă. "Era credincioasă. Îi spuneam «Ma-maie, nu mai fuma, că te vede Dumnezeu»". "Fuma?". "Da, Kent!". Ma­maia era simpatizată, îi ajuta pe toţi din comună, îi plăcea să gătească - gătea tare bine şi juca şah! O iubea tare mult pe Poliana, soţia lui Nicu Ceauşescu. Şi Elena Ceauşescu ţinea la Poliana. Dar, de câte ori veneau pe aici pe la mamaia cu toţii, Nicu o ignora pe Poliana.

Am întrebat-o odată: «Mamaie, e adevărat ce se spune, că Valentin e copil din flori că nu seamănă cu ceilalţi?». «Da de unde, maică, nu seamănă pentru că e leit Andruţă, bunicul!», mi-a răspuns". Tatălui i se spunea în sat "domnul Nae" - şi asta încă dinainte ca fiica lui să ajungă mare şi tare, deoarece fiind ştiutor de carte, lucra la primărie şi le scria oamenilor jalbele către stăpânire.

Se spune că la ţară, cimitirul, şcoala şi biserica sunt oglinda sa­tului. Adică aşa cum sunt ele, este şi localitatea. În ceea ce priveşte Petreştiul, doar cu cimitirul am nimerit-o. La fel de sărac, la fel de urât, la fel de mic. Nu au găsit să pună mănă de la mână să cumpere o găleată de vopsea ca să dea o faţă gardului metalic "cu găurele" adus parcă de la Remat.

Mormântul cu crucea retezată al lui Nae Petrescu este chiar la intrarea în cimitirul aşezat atipic, în curba drumului. La mormânt se află o băncuţă, dar în ce mod te-ai putea reculege în faţa unei cruci retezate? Vântul şuieră rece prin cimitir, în timp ce un pachet gol, umed şi mototolit de ţigări "Plugarul" (marca Republica Moldova) îşi trăieşte nemurirea prin preajma locului de veci. Mai încolo de cimitir, un cuib de barză gol. Totul prea gol, unde sunt oamenii? Îi găsim împrăştiaţi prin Petreştiul tăcut, aţos, încruntat, preocupat ca şi ea, şi populat de ciori care croncăne încontinuu, obsedant. "S-au trezit prea târziu că trebuie să facă din Petreşti un loc ca Scorniceştiul", subliniază preotul. Mda, la Scorniceşti era mai vesel şi, în plus, erau porumbei!

Într-adevăr, se poate spune că Petreştiul a fost cea mai ghinionistă localitate din România. Aflată la o aruncătură de băţ de Bucureşti si nu tocmai hăt, în inima Olteniei, comunei i se prevedea o dezvoltare fulminantă în anii dinainte de '89. Modelul aplicat la Scorniceşti urma să fie îmbunătăţit şi ajustat pe dimensiunile şi condiţiile localităţii aşezate strategic în buza singurei autostrăzi de la acea vreme din ţară. Se construise deja o fabrică de confecţii, erau bani, era voinţă politică... Se gândeau la un abator, la producţii record şi la exporturi masive în ţările prietene. Dar a venit Revolu­ţia! Şi din visele de preamărire Petreş­tiul s-a ales doar cu praful şi cron­cănitul ciorilor.

Când vine vorba despre copilăria şi adolescenţa Elenei, oamenii tac, lasă capul în jos, nu pentru că nu vor să vorbească, dar pentru că n-au ce spune, nu ştiu mare lucru, viaţa ei s-a plasat mereu pe tă­râmul speculaţiilor. "Folclorul" local a păstrat faptul că nu a fost o elevă strălucită şi că nu a terminat patru clase, deoarece a rămas repetentă. La şcoală nu mai există nici o urmă a elevei Elena Petrescu, ni se spune că documentele au fost arse sau luate la Revoluţie sau înainte, nu se mai ştie exact.

Râse­tele a două fetiţe care se dau în leagăn peste drum de şcoală ne aduc la realitate... Suntem înconjuraţi brusc de un grup de copii curioşi, însoţiţi de un căţel roşcat. "Cum îl cheamă?", "E o ea, o chea­mă Sissi!", răspunde un puşti dezgheţat. "Ca pe împărăteasă?", "Ca pe împărăteasă...". Localnicii ne spun că n-au nici un viitor co­piii aceştia, că nici măcar nu ştiu ce vor să se facă. Îi întrebăm: "Ce vreţi să vă faceţi când veţi fi mari?". Dau din umeri, răspunde doar puştiul dezgheţat: "Eu poliţai!". Sunt în pauză, vor să ne arate "terenul lui Briceag", dar le punem condiţia ca nu cumva să chiulească de la oră (au română). "Ce ştiţi voi despre Ele­na Ceauşescu?", "Că pentru fie­care copil se dădea o pâine", răs­pund prompt, cu o preluare ambi­guă de la părinţi.

Totul e teribil de trist, doar nea Chiţu e vesel şi suspect de rumen în obraji... Se oferă să ne ducă prin minusculul Petreşti, la nea Iulică care are casa pe un loc al lui Nae, Nae Briceag. "Urâtul naibii, nu răspunde, se uită la anvelope", "Meştereşte?", "Nu bre, se uită la televizor la femei!". Nea Iulică ce să zică, că stă pe terenul lui Briceag, şi atât. "Pleacă, du-te, lasă-mă", se aude de la o cârciumioară din apropiere refrenul unei manele.

În 1989, la Congresul al XIV-lea, Ceauşescu a aprobat "planul de perspectivă" al României până în 2010. La primărie n-au timp de noi, am nimerit în ziua în care se discută bugetul. "Centrul Civic" încropit la intrarea în comună - primărie, şcoală, parc, cămin cultural şi mijloacele de producţie, aşteaptă şi acum fondurile planificate tovărăşeşte înainte de Revo­luţie. Petreştiul nu poate trăi până în 2010 de pomană.