"Mititica" din Gherla, la turaţia maximă a producţiei socialiste

Penitenciarul din Gherla anilor ’80 a fost o sursă de venit pentru stat. Foştii angajaţi ai închisorii povestesc după 20 de ani cum trăiau şi munceau deţinuţii care îşi ispăşeau pedepsele între zidurile masive ale Gherlei. Ioan Lazăr, fost ofiţer în penitenciarul de la Gherla, povesteşte cum în anii ’80 acolo erau trei pavilioane funcţionale, unde deţinuţii erau împărţiţi după condamnări.

Cele mai mici dormitoare din aceste pavilioane aveau 50-80 de paturi, iar cele mai mari, 200: trei rânduri de paturi suprapuse, uneori cu câte trei deţinuţi  în două paturi lipite", îşi aminteşte Ioan Lazăr.

Statul cheltuia puţin cu între­ţinerea puşcăriaşilor transformaţi în sursă de venit. Astfel, în anii '80, forţa de muncă gratuită ce zăcea în celulele penitenciarului era exploatată foarte eficient. "Planul de venituri al penitenciarului se compunea din ce rea­lizau deţinuţii. 10% din salariul pri­mit în schimbul muncii era al deţinutului, iar restul era venitul penitenciarului. Asta era aşa-zisa reeducare prin muncă şi pentru muncă", îşi aduce aminte şi Ioan Bărăian, care a lucrat între 1960-1996 ca şef al Biroului de organizare a muncii din cadrul penitenciarului.

Şi Alexandru Tămaş, care între 1957-1988 a lucrat la Serviciul de apro­vizionare, ştie că "se câştigau mulţi bani pe spatele lor. Din banii ăia îşi scoteau mâncarea, erau plătite şi salariile cadrelor, se mai autogospo­dărea şi penitenciarul şi mai ră­mâneau şi pentru stat", spune Tămaş.

Deţinuţii lucrau atât în zootehnia şi în grădina de zarzavaturi a penitenciarului, cât şi în exterior. Cei care aveau condamnări mari, de peste 10 ani, erau folosiţi la fabrica de mobilă, iar celor care aveau specializări, pe­nitenciarul încerca să le găsească o utilizare cât mai apropiată de califi­că­rile lor. "Pe spinarea lor s-a construit tot ce vedeţi acum: CUG-ul, căile fe­rate Dej-Cluj-Gherla, platformele industriale, podurile din beton şi o parte din blo­curile noi", spune Ioan Lazăr, fost ofiţer. Deţinuţii din penitenciar au fost cei care au construit drumuri judeţene, staţiile de purificare a apei de la Dej şi Beclean, dar şi multe platforme industriale şi blocuri din Bistriţa. "Dimineaţa îi îmbarcau în autobuze spre Bistriţa, iar seara îi aduceau înapoi, ca pe vite", spune Alexandru Tămaş.

Statul avea însă grijă să-i motiveze eficient pe deţinuţi. De vreme ce banii pentru munca depusă nu intrau în buzunarele lor, dacă depăşeau planul şi norma cu 110%, puteau câştiga reducerea pedepsei. "În baza indicilor de realizare a normei, până în 1964, puteau să câştige şi până la două zile tăiate din pedeapsă, în contul unei zile muncite. De obicei câştigau una, dar erau şi care  depăşeau normele până şi cu 131%, aşa că într-o lună puteau câştiga chiar şi 15 zile. Prin anii '80, lucrurile au început să se schimbe, pentru că într-o lună nu mai puteau câştiga decât 7-8 zile", poves­teşte Ioan Bărăian, fostul şef al Bi­r­ou­lui de organizare a muncii.

Preţul "turnătoriilor"
Foştii angajaţi ai penitenciarului îşi amintesc şi de problemele ce li se creau prin facerea şi desfacerea cu­plurilor homosexuale. "Unii ajun­geau să se iubească atât de mult, încât nu mai ştiam cum să îi separăm. Când îi separam, refuzau mâncarea. Până la urmă mâncau, că îi lovea foamea, dar era foarte greu", po­­vesteşte Ioan Lazăr. Deşi oficial homosexualitatea era un fenomen care nu exista în închisorile comuniste, relatările foştilor angajaţi arată altă realitate. "Âştia care se iubeau îşi mai luau şi bătaie, ba de la gardieni, ba de la co­legi, care se gândeau ca tot omul: «Păi, ce, mă, eu să ajung la sala de mese să mănânc cu lingura lu' ăsta care face d-alea cu ălălalt?»", râde Ioan Lazăr.

Fostul comandant îşi mai aduce aminte cum cadrele din penitenciar aveau sarcini de racolare de informatori, care să îi ţină la curent cu tot ce se întâmpla sau se povestea în celule. Asemenea informaţii oferite de "turnători" îi ajutau pe gardieni şi să împiedice băi de sânge între deţinuţi. "Odată, unul a găsit o lamă şi când au fost scoşi la plimbare, a încercat să îi taie gâtul altuia pe la spate. Noroc că avea guler gros şi şi-a apăsat tare barba în guler. De obicei aveau să-şi plătească tot felul de poliţe între ei şi informatorii serveau, printre altele, şi la aşa ceva", explică Ioan Lazăr.

Răsplata pentru informatori era un regim mai special, cu acces la club şi televizor. "Clubul" penitenciarului se înfiinţase tot în anii '80 şi putea fi frecventat doar de deţinuţii care se purtau bine sau care ofereau informaţii de inte­rior gardienilor. "La club", deţinuţii luau parte la diverse activităţi educative, vizionau diafilme, dar şi meciuri de fotbal la televizor.

Deţinuţii împărţeau râia cu gardienii
Deţinuţii de la Gherla aveau voie la un duş pe săptămână, câte 30 de oameni o dată. Lenjerie de pat curată primeau o dată la două săptămâni. Dar infirmeria din cadrul penitenciarului nu oferea condiţii de tratament pentru afecţiuni mai grave. "Înainte de 1964 existase un spital, unde erau angajaţi doi medici, care mai erau ajutaţi de alţi aproximativ 20-30 de deţinuţi calificaţi înainte de puşcărie. Erau şi perioade când  penitenciarul ajungea să aibă vreo 700-800 de deţinuţi, aşa că doi medici nu făceau faţă. Apoi, spitalul a fost desfiinţat şi a rămas un fel de infirmerie", poves­teşte fostul ofiţer Ioan Lazăr.

Mai luau şi gardienii adesea râie de la deţinuţii care, trăind în condiţii precare, dezvoltau tot felul de boli. Mai mult, în 1958, izbucnise o revoltă a deţinuţilor cauzată tocmai de mizeria şi de condiţiile din penitenciar. "Apoi, în 1959, a venit la conducere Alexandrescu. Pe vremea lui s-a introdus tratamentul medical, s-au introdus apa la robinet, WC-urile turceşti şi apa potabilă. Până atunci existaseră doar tinetele şi hârdaiele", mai spune Lazăr.

În anii '80 deţinuţii cu probleme psihice nu erau separaţi de ceilalţi. "Îi ţineam la grămadă. Doar în cazurile cele mai grave li se mai punea cămaşa de forţă", povestesc foştii angajaţi ai penitenciarului.
Deşi penitenciarul de la Gherla raporta că nu au existat tentative de evadare, totuşi, ele erau la ordinea zilei în anii '80.

"De exemplu, unul încercase să fugă când s-a făcut CUG-ul. Se ascunsese în CUG. Toţi gardienii au stat în jurul CUG-ului până la miezul nopţii, ca să nu poată ieşi. Un altul vrusese să fugă pe când era la muncă la staţia de epurare din Dej. Alţi doi fugiseră pe când munceau la fabrica de cărămidă, dar au fost prinşi apoi, unul la Bonţida, altul la Braşov", rememorează Ioan Lazăr.

Potrivit acestuia, Gherla anilor '80 găzduia puşcăriaşi de toate felurile: "De la băieţii isteţi, care treceau frontiera şi care îmi plăceau pentru că le mergea mintea şi aveai ce povesti cu ei, la oameni care îşi omorâseră familiile cu sânge rece. Ori pedofili, ca unul, Sârcă, care luase vreo 35 de ani. Unii erau condamnaţi şi pentru trei-patru omoruri, alţii erau oameni chiar şi cu câte două facultăţi, condamnaţi pentru cine ştie ce fapte închipuite, pe seama faptului că se împotriveau regimului. Îi vedeam aşa vărgaţi, suiţi pe ziduri, şi gândeam: «Uite-i, robii», îşi aminteşte Lazăr despre munca deţinuţilor din Gherla la marile obiective socialiste.