Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La 10 decembrie, este anunţată lista guvernului. Pe listă, vechi militanţi pentru drepturile omului, Jiri Dienstbier, Petr Miller, Jan Carnogursky. Ultimul fusese eliberat abia cu două săptămâni mai devreme din închisoare. Guvernul are o majoritate necomunistă. Comuniştii propun alegeri prezidenţiale, sperând impunerea unui candidat propriu şi promovarea unei preşedinţii puternice.
Candidatul lor era Ladislav Adamec, fostul premier, aureolat de încercarea de a negocia cu liderii Forumlui Civic. O manevră de a impune un preşedinte propriu a încercat şi regimul comunist din Ungaria, pentru Imre Pozsgay. Modelul e împrumutat din Polonia, unde generalul Jaruzelski, ca preşedinte din partea comuniştilor, trebuia să arbitreze tranziţia puterii. Adamec ar fi fost o garanţie pentru cei care părăseau puterea. Forumul Civic refuză ideea. Preşedintele urma să fie ales chiar de parlamentul reieşit din ultimele alegeri organizate de comunişti. Era un pariu riscant. Dar argumentul era că totul trebuia încheiat în scurt timp, cât entuziasmul şi fervoarea mulţimilor erau prezente. Acest factor ar fi împiedicat manevrele din spatele uşilor închise. Or, voinţa străzii era clară: "Havel la Hrad!" Era singura soluţie acceptată de sutele de mii de oameni care se reuneau zilnic la mitinguri şi demonstraţii. Fără Havel preşedinte, mulţimile nu s-ar fi retras şi revoluţia nu ar fi fost dusă la capăt. Acesta era calculul, şi el era corect.
O săptămână mai târziu, guvernul cehoslovac şi cel austriac elimină restricţiile de la graniţa comună. Jiri Dienstbier şi omologul lui austriac, Alois Mock, se întâlnesc la graniţă, pentru a tăia simbolic o bucată din gardul de sârmă ghimpată. Alois Mock făcuse acelaşi lucru la 2 mai, împreună cu Gyula Horn, ministrul de externe maghiar. Era încă o breşă în Cortina de Fier. Era şi semnul încheierii unei epoci care începuse în fabruarie 1948. De altfel, situaţia în Cehoslovacia seamănă izbitor cu anii din perioada imediat următoare încheierii războiului. Nu numai la Praga sau Bratislava, în toată Europa de Est. Numai că sensul evenimentelor era schimbat. Fluxului sovietic îi corespundea, după 40 de ani, un reflux, la fel de puternic. Istoria era reluată de unde fusese întreruptă. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între timp.
În zilele revoluţiei de la Bucureşti, 21/22 decembrie, partidul comunist din Cehoslovacia ţine un congres extraordinar, pentru a mai salva ce se mai putea salva - propria sa existenţă. Din noiembrie, el pierdea zilnic mii de membri. Karel Urbanek, abia numit după demisia lui Milos Jakes, este înlocuit de Ladislav Adamec. Disoluţia partidului continuă. La sfârşitul anului, la 28 decembrie, Alexander Dubcek, cel care fusese liderul Primăverii de la Praga, este ales preşedinte al Parlamentului.
Exista un aranjamanet în interiorul forţelor democratice pentru distribuţia poziţiilor la vârf între Dubcek şi Havel. Mai mulţi parlamentari, lideri comunişti, persoane compromise s-au retras în prealabil. Locurile sunt preluate provizoriu de personalităţi ale fostei opoziţii. O zi mai târziu, Vaclav Havel este ales preşedintele Cehoslovaciei. Exerciţiul propus de Forumul Civic şi "Publicul împotriva violenţei" a reuşit. Parlamentul ales sub regimul care tocmai dispăruse l-a ales pe cel mai radical adversar al său. Şi cel mai paşnic. Un dramaturg, un filozof, un moralist. Este simbolul acestei revoluţii complet atipice.
Cardinalul Frantisek Tomasek oficiază o slujbă pentru a consacra evenimentul. Anul începuse pentru Havel cu o arestare pe stradă şi o condamnare. Acum era preşedinte după o "revoluţie de catifea", paşnică, fără victme. În mesajul de Anul Nou, Vaclav Havel, preşedintele democrat, spune: "Presupun că nu mi-aţi oferit acest birou pentru a perpetua aceleaşi minciuni". Havel se referea la propaganda vechiului regim cu privire la cât de fericiţi erau cehoslovacii sub comunism şi cât oţel pe cap de locuitor se producea. "Ţara noastră nu este înfloritoare", a spus Havel, fidel principiului său - a trăi în adevăr. "Am distrus pământurile, râurile şi pădurile oferite nouă de strămoşi (...). Dar cel mai grav este că trăim într-un mediu cât se poate de poluant. Am ajuns bolnavi pe plan moral deoarece nu spunem ceea ce gândim. Am învăţat să nu credem în nimic, să ne ignorăm unii pe alţii şi să ne gândim numai la noi înşine." Havel marca astfel dimensiunea esenţială a revoluţiei celei mai pătrunse de adevărurile morale din Europa de Est.
Poate că unii şi-au amintit atunci de începuturile Chartei '77 şi de filozoful Jan Patocka, cu micile lui adevăruri despre om. Nicăieri ca la Praga revoluţia nu a avut această încărcătură umanistă, această încercare aproape exasperată de a reface nu numai substanţa materială a unei societăţi, ci şi spiritul ei. Havel, ucenicul lui Patocka, întruchipa perfect această dimensiune şi umanismul profund al unei revoluţii în miezul Europei. În fond, regăsirea omului a fost capătul acestei miraculoase ridicări a libertăţii, demnităţii şi frumuseţii împotriva răului şi urâtului.
Stelian Tănase, Din volumul: "Istoria căderii regimurilor comuniste", Bucureşti, Humanitas, 2009, p. 253-254
Citește pe Antena3.ro
