Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Îmi dau seama că scriu fad despre anul '89 şi că, poate, singura bucată mai reuşită este cea care nu e în text, povestea de la Riga, din 23 august '89. Pe drum către Bodly Library mi-a venit şi explicaţia: în afara acelui episod fericit, anul '89 (în sens generic) nu a fost al meu, nici al tău.
A fost, cred, cel mai înstrăinat an. Eu nu mai eram eu sau, dacă vrei, sufeream de un sindrom de dizolvare a identităţii personale. Mihnea, un tânăr cu care peripatetizam pe atunci, de câte ori treceam pe lângă Comitetul Central, repeta, ca într-un reflex, aceleaşi cuvinte: "Doamnă, acest om mă sufocă, îmi taie răsuflarea". Cred că senzaţia de strangulare era destul de prezentă. Ca-n definiţia epicuriană a morţii: cât e ea, nu suntem noi, cât suntem noi, nu e ea.
Dacă mi-ar cere să-i caracterizez în două cuvinte cum am trăit anul '89, i-aş răspunde: în moarte clinică.
Acum o jumătate de oră m-am despărţit de Roger Crisp, după o sofisticată discuţie despre Virtue Etbics and Utilitarian Etbics. La un moment dat, el m-a întrebat:
- What did you actually discuss on rights during the communist regime?
Mi-am amintit imediat rightsurile pe care le turna Tovarăşu ' în capul mulţimii acefale căreia îi eram toţi parte: la viaţă, la pace şi la muncă. Ce freedom of? Ce ownership? Tromboane. Noi aveam drepturile de bază asigurate, cu alte cuvinte, o dată ce eram încă vii, ne exercitam dreptul la muncă forţată. Pe la începutul anilor '80, individul băgase spaima în popor că vine bomba cu neutroni. Organizau marşuri ale păcii. Îmi amintesc instructajul pentru unul dintre ele.
- Toaşi, ne adunăm cu toţii pă întreprinderi, ca nişte pâraie, şi ne adunăm în Piaţa Cinema Gloria, ca un şuvoi, apoi ne vom uni cu tovarăşii din alte sectoare pe Magheru, aşa, într-un fluviu care se va revărsa ca-ntr-un ocean în Piaţa Comitetului Central. Toaşi, vă dau biletele cu lozinci şi acum le şi repetăm: Cea-u-şescu pa-ce! Româ-nia comunism, Ceau-şescu ero-ism! Vrem fur-na-le şi trac-toa-re, nu vrem ar-me nu-cle-are! Nu bom-bei cu neu-troni! Hai, toaşi, mai însufleţit, mai cu viaţă, zău aşa. Şi să aveţi în vedere să nu vină tovarăşele cu varza la ele, direct dân piaţă. Elevii să nu joace bâza, aţi auzit, tovarăşa Miroiu, că la dumneavoastră e dezastru băi, de dau cu voi de pământ. Toaşi, însufleţire şi seriozitate, şi vedeţi, fără sticle. Data trecută s-au spart cauciucurile de la maşinile tovarăşilor de la CC în cioburile de la "materialele" nepermise, aduse de unii toaşi. Să ţineţi minte de la mine, băi oameni, marşu ' păcii e marş, nu-i bulibăşeală.
"Amuzant" e că fetele de la şcoala profesională de pe lângă Liceul de Textile la care glorios lucram (al Filaturii Române de Bumbac, acum Nichita Stănescu, fiindcă a trecut poetul odată pe acolo) s-au pus pe fapte mari. Zdupuiau tufele de partide de sex rapid cu băieţii de la Uzina Republica. Dacă le întrebam ce streche le-a apucat şi de ce riscă să rămână gravide de atâta sex hardcore, ele îmi răspundeau "pe linie":
- Păi, doamnă, n-aţi auzit că vine bomba cu neutroni? Ce să ne mai batem capul?
Îţi dai seama ce a urmat. Un coşmar. Avorturi cu andrele, cu tuburi cu apă distilată, feţi aruncaţi la tomberoane, procuratură, şedinţe interminabile, cu hărţi ale focarelor avortive din Bucureşti, înfierări cu mânie pronatalistă, fuste pe sub care se ascundeau sarcini avansate, strangulate cu ştreangul, să nu se vadă burta, copii născuţi şi lăsaţi pe te miri unde. Şi, pe cuvânt, toate astea dintr-o psihoză comandată. Frica de moarte era o unealtă foarte des utilizată când se îngroşa gluma. La fiecare trecere spre o nouă formă de austeritate, Ceauşescu ordona un circ spăimos.
Mihaela Miroiu
Fragment din volumul Mihaela Miroiu, Mircea Miclea, R 'Estul şi Vestul, Polirom, 2005, p. 106-108
Citește pe Antena3.ro
