Oaspeţii se tratau cu vişinată

Bătea vântul sau nu prin frigidere şi cămări, n-avea a face, căci oaspeţii ce treceau pragul în­ghe­suitelor apartamente de la bloc se aşteptau la o trataţie. Cei mai trecuţi prin viaţă obişnuiau să spună că, indiferent de cât de pricopsit era cineva, pe masă tot se aşezau cele mai bune bucate. Chit că răbdai după aceea de foame.

În special în localităţile mici din provincie, regula aceasta era de-a dreptul lege. Iar pregătirile pentru oaspeţii ce puteau sosi pe nepusă masă nu se terminau niciodată. Carnea, cumpărată de la o "cunoş­tinţă" amabilă de la Alimentara, era de­pozitată în congelatoare, aproape de dimensiunea unor frigidere, ce tronau, în lipsă de spaţiu, nu în bucătării, ci de-a dreptul în sufragerie, pe hol, pe balcon sau, mai rar, în dormitor. Obţi­nerea congelatoarelor era un proces lung şi bine elaborat. Mai întâi te înscriai pe liste, la "responsabilul cu lista" (un cetăţean vigilent care avea grijă ca nimeni să nu încalce dreptul celuilalt la achi­ziţionarea unui congelator decent), apoi soseai cu noaptea în cap la ieşirea din spate a magazinului şi aşteptai să vezi dacă a sosit ziua în care căminul tău se va îmbogăţi cu una bucată congelator zgomotos şi avid de energie electrică (pe atunci nu prea avea nimeni remuşcări). Dacă nu, speranţele se raportau pentru săptămâna viitoare. Oricum, înaintaseşi câteva poziţii pe listă. Când, în sfârşit, înhăţai congelatorul, erai în al nouălea cer. Ce mai conta că avea o zgârie­tură în lateral sau că raftul se bloca frecvent. Era pregătit să-l îndopi cu tot ceea ce îţi lipsea mai mult: carnea.

Odată rezolvată această problemă, urma asi­gurarea proviziilor din cămară. Adică un sac sau doi de cartofi, unul de ceapă, legume în funcţie de sezon şi, obligatoriu, pentru gospodarii pricepuţi, o damigeană mare, de sticlă, înfăşurată în rafie sau într-o împletitură de nuiele, plină cu... vişinată. Plăcută atât de domni cât şi de doamne, dezlega limbile şi aducea bunadis­poziţie. Mai întâi se turna din damigeană într-o sticlă de un litru sau ceva mai mică, pentru ca mai apoi să fie servit fiecare oaspete în pahăruţe din cristal grena. Vişinata se gusta înainte de masă sau după masă, când era vremea prăji­turilor de casă.

Dar, înainte de vişinată, era primul drum la piaţă. Se alegeau vişinile mari, cărnoase şi se târguia  preţul. Ţăranii se văitau că au o viaţă grea şi au muncit mult, tu o ţineai pe-a ta că sunt prea scumpe, prea mici sau insuficient de dulci. De obicei, cel mai încăpăţânat câştiga tranzacţia. În damigeană se aşezau straturi-straturi de vişine (cam 5 kilograme alese pe sprânceană), iar între ele zahăr (două kilograme obţinute în schimbul ciorapilor sau al săpunurilor de import). Ulti­mul strat trebuia să fie de zahăr. Se lega la gură cu tifon (din acela în care se punea brânza la scurs, deasupra unei strecurători de metal) şi se lăsa aşa, fără a umbla, chiar dacă te rodea curiozitatea. După o lună, se turnau 4 litri de vodcă (se putea pune şi ţuică, dar în acest caz, vişinata căpăta alt gust). După 2-3 săptămâni era numai bună de îndulcit oaspeţii. Vişinele rămase puteau fi folosite pentru pregătirea unui pan­dişpan, tăiat în bucăţi mici, cât să ajungă la toată lumea. Asta dacă nu se trezea cineva cu noaptea în cap, necăjit de câte i se întâmplase peste zi, şi mânca, în disperare de cauză, toate vişinele. Viaţa era aşa de grea...