Orăşelul copiilor

Spaima tururilor de pantaloni şi a secţiilor de ortopedie, care nu mai pridideau iarna cu îndreptat mâini şi picioare, îşi cam mutase deja tot calabalâcul, la începutul lui 1989, într- o nouă locaţie. "Orăşelul copiilor" părăsise "Ultimul leu" pentru Ţiglina 1. Mai rămăsese doar roata imensă, care cândva te înălţa în nişte bănci, spre cer. A zăcut mulţi ani acolo, un fier înţepenit, care incomoda  priveliştea din "Casa de Cultură a Ştiintei şi Tehnicii pentru Tineret" cu care Galaţiul fusese binecuvântat de prin 1986.

A! Leul a rămas şi el! Ba chiar supravieţuieşte şi azi. Nu era un leu de grădină zoologică, nici măcar unul de piatră. "Ultimul leu" fusese cândva botezată o cârciumă unde beţivul îşi potolea setea până la cea din urmă monedă.  De la cârciumă luase numele şi "complexul" alimentar comunist, cu "pâine", "băcă­nie", "alimentară" şi "aprozar", iar de acolo, întreaga zonă.

Ca să ajungi la "Orăşelul copiilor" din Ţiglina treceai printr-un gang care începea cu cofetăria Trandafi­rul, unde de obicei se găseau numai prăjituri "Violeta", care băteau în expirat, după culoare. Pe la mijlocul gangului – încă o cofetărie, cât să exaspereze nervii părinţilor care trebuiau să explice din nou care e treaba cu "Violetele" şi să promită că fac rost spre seară de savarine de la cofetăria unde lucra "o cunoştinţă".

Nici nu trebuia să ajungi în "orăşelul" Galaţiului ca să-ţi rupi pantalonii sau să-ţi scrânteşti vreo mână. Pentru că, după gang, venea o zonă cu scări, pante şi asfalt strâmb, deseori ornate cu gheaţă.

Dar merita, pentru că priponit de glugă, strâns de braţ, patinând pe cizmuliţe, mai de plăcere, mai de nevoie, vedeai deja "Globul copiilor" din orăşel. Chiar pe dreapta, după intrare. Avea pe el desenaţi copii de toate culorile. Şi mai negri, şi mai bălai, şi mai creţi, şi mai linşi, cu ochi mai rotunzi sau mai oblici, după cum cerea geografia lumii. Noi ne urcam în nişte jumătăţi de glo­buleţe, care se învârteau, două câte două, în jurul celui mare. Nu înainte de: "Eşti sigură că nu-ţi vine să vomiţ?", "Nu vrei să se urce tata cu tine?", "Promite-mi că te ţii strâns, strâns de bara asta" şi… "Mănuşile! Să nu-ţi pierzi mănuşile". Grea treabă asta cu mănuşile, că-ţi venea numai să chiuieşti şi să  fluturi mâna de sus, când începea marele glob să te înalţe şi să te învârtă. Nu era recomandat totuşi să-ţi pierzi vreo mănuşă, pentru că în mod automat, te alegeai cu perechea de rezervă, făcută de bunica, din cele legate una de alta cu un şnur pe care trebuia să-l petreci pe după gât şi apoi să-l bagi prin mânecile paltonaşului. Mănuşile astea se ţineau după tine, se târau, se bălăngăneau, chiar şi după ce, încălzit, le scoteai din mâini.

La stânga, de la intrare, drumul ducea spre "bărcuţe" şi tobogan. Dar până acolo învăţai şi-o poezie. "A-nceput de ieri să cadă, câte-un fulg"… zicea prima tablă înfiptă lângă alee. Deasupra versurilor, tăbliţa conţinea şi varianta pictată a poeziei lui Coşbuc. Şi aşa, încetişor, spre "bărcuţe", te bucurai de "Iarna pe uliţă", zgâindu-te la prichindeii înfofoliţi pictaţi pe table, la săniile lor, la derdeluş şi la casele cu hornuri care scoteau fum, căci: "Sunt copii. Cu multe sănii/ De pe coasta vin ţipând/ Şi se-mping şi sar râzând;/ Prin zăpadă fac mătănii/ Vrând-nevrând". Când ajungeai la  "Uite-i, mă, căciula, frate,/ Mare cât o zi de post", deja se conturau clar "bărcuţele", păzite de pici şi părinţii lor, care aşteptau să le vină rândul la legănat. Finalul cu "«Ce-i pe drum atâta gură?»/ «Nu-i nimic. Copii ştrengari»/ – «Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,/ Parcă trece-adunătura/ De tătari»" te găsea tropăind de nerăbdare, aşezat la coadă şi uitându-te încruntat la copii care erau deja "la bord". Mai erau şi alte leagăne în orăşel, dar cele în formă de bărcuţă erau îndeosebi căutate, pentru că, deh, Dunărea, cea ade­vărată, era la doi paşi. În bărcuţele de tablă se urcau câte doi copii, fiecare într-un colţ, pe scăunelul lui. "Vântul din pupa" îl asigura unul dintre părinţi. Când copilul era mai ştrengar, părintele doar lansa "bărcuţa", iar în rest se ocupa să spună la intervale regulate, uitân­du-se la încordările fiicei/ fiului: "Să nu cumva să te dai peste cap", eventual mai potolea cu o mână am­barcaţiunea pe care avântul "marinarilor" o arunca prea sus.

Toboganul de piatră, numai bun să distrugi orice obiect de vestimentaţie sau să-ţi rupi gâtul urcând scările acoperite de gheaţă, era rareori îngăduit de părinţi în sezonul rece.

Străduţa principală a orăşelului era păzită de Mikey Mouse, Pluto, Gooffy, Donald şi alţi amici de prin desene animate, toţi uriaşi, croiţi din tablă (noroc cu siderurgiştii locului). Înainte de Revelion, gurile lor se deschideau şi dinăuntru apăreau "tanti vânzătoarele" de la care luai ciocolăţele "Scufiţa Roşie". Câte zece bucăţi de persoană, după ce stăteai la rând, bineînţeles. După Revelion, amicii din desene animate aveau gurile sigilate, însă mai pe la marginea orăşelului găseai ţiganii care vindeau floricele de porumb, lipite în bulgări roz şi acadele. Negocierile părinţi – copii erau dure. Copilul  voia acadeaua. Părintele ţinea discursul pe teme de igiena sistemului de producţie, care începea cu "sunt făcute în curte, pe ciment murdar" şi se încheia cu "au scuipat în ele" sau "au făcut pipi pe ele, ca să le întărească". De cele mai multe ori, copilul avea câştig de cauză, chiar dacă nu în cantitatea în care şi-ar fi dorit.

Negocieri dure erau şi la "lanţuri". Adică leagănele acelea care te ridicau sus-sus şi te învârteau repede-repede, în jurul unei coloane cu fi­guri de circ. În gura părinţilor, lan­ţurile erau întodeauna "pentru copii mai mari decât tine".

La carusel cu căluţi,  toată lumea era mulţumită. Asta dacă nu cumva calul pe care şi-l dorea copilul, de obicei "ăla alb şi să nu aibă trăsură, ca ălălalt alb", nu era ocupat de altcineva. Trăsuricile erau pentru copii mici şi foarte mici, cei care nu ştiau încă să silabisească şi nu se puteau împotrivi alegerii părinţilor.

Trenuleţul copiilor, că deţinea şi mijloc de transport orăşelul din Ga­laţi, avea vagoane de tablă (siderur­giştii, din nou) pictate cu personaje din poveşti. N-avea şine, iar vagoanele de basm erau trase de un fel de tractoraş împodobit, în uralele unor copii şi ţipetele altora după "mama", care de obicei nu se puteau strecura în trenu­leţul înţesat cu prichindei sau nu reu­şea să alerge destul de repede după el.

Cât costa să te distrezi în orăşelul copiilor? Parcă ştie vreodată un copil asta. Era un nene cu bilete la carusel, un nene la glob, mai era şi tanti cu acadelele… Banii trebuie să fi fost la părinţi!

Bradul orăşelului era unul mare şi adevărat. Stătea acolo tot timpul anului, dar numai iarna se umplea cu globuri, beculeţe colorate şi "cadouri" – nişte cutii mari învelite în hârtie lucioasă şi legate cu fundă, cruntă curiozitate a celor prea mici ca să ştie că "Moşu’" nu e la fel de adevărat ca bradul şi că nu e nimic în "cadouri".

Moşul era "Gerilă" în orăşelul copiilor. Gerilă era şi la grădiniţă sau la şcoală. Moş Crăciun era doar la bunica. Gerilă avea haină roşie, mască de plastic, cu obraji rotunjori şi mustăţi dintr-un fel de vată. Şi mai avea moşul toiag. Te ţinea de după umeri când te pozai cu el. "Mama, mama, dar de ce Moşul când vine la noi acasă acasă are altfel de toiag? Şi de ce şi-l uită la noi în balcon de fiecare dată? Vara nu are nevoie de el?"