x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Orele de curs începeau cu "Trei culori cunosc pe lume"

0
Autor: Elly Cristea 24 Feb 2009 - 00:00

Palatul Copiilor din Piteşti se numea în anul 1989 Casa Pionierilor şi elevii care primeau cravate şi inele de pionier se întâlneau aici pentru activităţi culturale, literatură, muzică sau balet, dar şi pentru activităţi politice.



Fostă profesoară de limba şi literatura română, Aura Dumitrescu a predat la Liceul de Petrol, dar şi la Casa Pionierilor. Pensionară din anul 2003, povesteşte cum se învăţa în 1989, ce ţinută adoptau cadrele didactice şi cum le era inoculat elevilor sentimentul de dragoste supremă pentru "Tovarăşul" şi "Tovarăşa".

"Pe de o parte, căutam să ocupăm timpul copiilor, să putem să-i suprave­ghem, să înveţe lucruri deosebite şi canalizate pe aptitudinile lor. Palatul Copiilor din Piteşti se numea în 1989 Casa Pionierilor. Pe particularităţi de vârstă veneau copii începând de la clasa I până la clasa a XII-a. Âsta era un lucru bun, dar de ziua secretarului general al partidului era o chestie forţată. Eram obligaţi să scriem telegrame. Îmi aduc aminte că preşedinta Consiliului Judeţean al Pionierilor de atunci ne dădea să facem telegrame de feli­citare la mai mulţi profesori de limba română. Ne duceam, le citea. Spunea că nu sunt bune. Nu sunt suficient de pătrunse, nu reflectă toată dragostea noastră pentru «primul om». Şi te întorceai, mai scriai ceva.

Elogii peste elogii. După ce stăteai o jumătate de zi sau chiar o zi pentru câteva rânduri, preşedinta revenea la prima formă, care de obicei este cea mai bună. Exista un zel al unor şefi să iasă în evidenţă, să-l adore, să-i dea puteri ca în basme, supranaturale. Şi de aici apărea revolta sau indignarea unora dintre noi, a majorităţii. Cei care voiau să iasă în faţă şi să aibă anumite funcţii sigur că se dădeau peste cap. Se făceau şi cadouri. Îmi aduc aminte că se dăruiau aeromodele, pe care le lucrau copiii. Ţi se inocula tot timpul dragostea supremă pentru «To­va­răşul» şi «Tovarăşa»", îşi aduce aminte fosta profesoară Aura Dumitrescu.

Restanţi la capitolul educaţie şi bun-simţ
Evident, pe vremea aceea elevii învăţau la şcoală cum să îl omagieze pe Nicolae Ceauşescu. Dar erau şi motivaţi să înveţe mai mult şi să înveţe să se responsabilizeze: "Se făceau programe în şcoli, îl omagiai, îi arătai toate calităţile. Orele de română se făceau. Eu zic că programa, pe vremea aceea, să mă ierte cei de acuma cu manualele lor alternative, era mai bună, mai concisă. Parcă îl obliga un pic pe elev să lucreze mai mult. Nici acum nu ştiu dacă este mai bine sau rău să îl responsabilizezi pe elev să lucreze mai mult. Cred că, în ceea ce priveşte educaţia, bunul simţ sau respectul, acum suntem cu mult în urmă. Am senzaţia că responsabilitatea de acum a elevului este numai pentru el şi familia lui, să ajungă să facă ceva, să se integreze în societate şi, poate vi se pare ciudat, dar copiii de astăzi nu mai ştiu de patriotism. Poate e mult. Nu cred că aş putea să vă spun exact definiţia patriotismului. Copiii de azi nu ştiu exact cum să respecte această ţară, care este frumoasă".

După o carieră în învăţămînt de 33 de ani, Aura Dumitrescu spune că în 1989 profesorii erau mult mai respectaţi şi asta datorită ţinutei lor: "Profesorii erau mai respectaţi atunci, dar erau parcă altfel faţă de cei de-acum. Erau mai interesaţi, ţineau foarte mult la denumirea de profesor. Ţinuta profesorului şi prestanţa lui eu zic că era alta. Astăzi am văzut în şcoli tinere profesoare drăguţe şi poate bine pregătite, dar ţinuta lor de profesor lasă de dorit. Trebuie să păstrezi un pic distanţa. Trebuie să fii apropiat de elev, dar să te respecte în acelaşi timp prin ţinuta ta. Mi-ar fi plăcut ca acum fiecare şcoală să aibă o uniformă anume. Şorţuleţul cu roşu este de la liceul cutare sau poate şi blugii ar fi fost o soluţie pentru toată lumea. Blugi şi cu diverse cămăşi. Nu sunt de acord cu puştoaicele vopsite, cu cerceluşi mai ştiu eu unde. Nu că aş fi eu demodată, dar parcă nu poţi să spui şcoală egal acest gen de ţinută. Şi mai este ceva. Sufletul copiilor este foarte sensibil. Şi nu toţi părinţii au posibilităţi materiale. În sufletul copilului se creează o traumă, pe care el nu o destăinuie, pentru că se închide în el. Când vezi că, de exemplu, colegul tău X vine dezinvolt cu o grămadă de bani, când poate el, în ziua aceea, nu a mâncat nimic, când vezi că altul la liceu vine cu maşină şi nu a împli­nit 18 ani. Aceşti copii nu mai dau randament. Se gândesc, da' de ce să învăţ, când ăla nu a învăţat şi uite că are de toate".

"Am cravata mea, sunt pionier!"
Ani la rând, înainte de începerea programului de şcoală elevii şi profesorii intonau Imnul României. În 1989 se renunţase la acest obicei, dar încă se mai făceau pionieri: "Dacă erai făcut pionier în 1989 te făcea să crezi că este o mândrie. Întâi erau făcuţi pionieri cei mai buni, apoi co­man­danţi de grupă, comandanţi de deta­şa­ment, de unitate. Aici se vedea şi influenţa diri­gintelui, că nu întotdeauna copiii îl alegeau pe cel mai bun. Asta pentru că cel mai bun elev din clasă nu este şi cel mai bun prieten în colectivitate. Cel mai popular. Şi era de ajuns ca dirigintele să facă o propunere şi copiii acceptau. Orice oră de dirigenţie o începeai cu omagiu adus copilăriei fericite. Cred că devenise un obicei. Erau şi chestii educative pe care le discutai, de viaţă, de comportament, de educaţie civică. A fost o perioadă când se cânta imnul, dar pe urmă, încet, încet s-a renunţat. În 1989 nu mai cântam. În 1989 discutam mai mult de neajunsuri. Era un fel de solidaritate între oameni, pentru că aparent cam toţi eram egali. Îmi aduc aminte că în cartierul Trivale era o alimentară, care mai este şi acum, şi eram la ore şi auzeam că a adus nu ştiu ce marfă. Plecam mai devreme. Nu făceam pauzele şi ne vedeai aşa, ca un cârd, cum ne ducem să ne aşezăm la coada aceea. Şi ne mai aşezam o dată la coadă ca să cumpărăm te miri ce. Găseam salam sau pui. Mâncarea devenise o raritate, greu de găsit. Şi totuşi un paradox. Oamenii se îmbolnăviseră de chestia asta. Stăteau la cozi, cumpărau şi toată lumea îşi umplea congelatorul. Toată lumea avea congelator atunci. Era aşa o spaimă că rămâi fără mâncare. Ar fi păcat să nu spun că au fost şi lucruri bune înainte. Regretul celor mai în vârstă este că nu s-a păstrat ce a fost bun înainte. Nu au fost numai lucruri rele. Nu am să pledez niciodată pentru o revenire la comunism, Dumnezeule! La noi nici nu ştiu dacă a fost o chestie cu comunism, socialism şi dictatură".

Despre pile şi relaţii
Diferenţa dintre 1989 şi prezent, referitor la meditaţii, este că atunci profesorii pregăteau suplimentar elevii, dar pe ascuns. Dacă se afla că faci meditaţii cu elevi de la clasa în care predai se considera că nu îţi dai interesul la ore ca să faci un ban la negru: "Se făceau meditaţii şi în 1989. Poate nu în stilul ăsta, cum se face acum, din clasa I. Existau pile şi atunci, dar existau anumite pile pe relaţii. Dacă îmi zicea o colegă «mă, vezi că elevul ăsta este bun, s-ar putea să fie emotiv şi de aia să nu dea randament, ai, te rog, grijă de el». Era altceva. A fost o perioadă în comunism când meditaţiile erau interzise. Le făceai în mod tacit. Se făceau meditaţii cu 1, 2 sau maximum 3 elevi. Dacă se afla că tu eşti profesor de limba română şi făceai meditaţii cu elevii de la clasa ta era nasol. Naşpa, cum spun elevii. Pentru că se presupunea că tu nu îţi dădeai interesul. Fiind elevul tău, îi dădeai nota mai mare. Venea cam 200 de lei ora. Parcă toţi părinţii îşi permiteau. O altă chestie bună erau taberele şcolare. Copiii şi buni, şi mai puţin buni, şi cu bani, şi fără bani mergeau în tabere, erau suprave­gheaţi. Se simţeau foarte bine. Se jucau specific vârstei lor. Acum taberele s-au dus. Că au devenit chestii imobiliare, că au fost cabane luate de nu ştiu cine... Nu mai sunt", îşi aminteşte fosta profesoară.

Salariul unui profesor nu era strălucit, dar nici nu se murea de foame. Aura Dumitrescu povesteşte că la vremea respectivă leafa pe o singură lună ajungea pentru un concediu într-una din ţările socia­liste: "Eu, ca profesor, am început cu un salariu de 1.050 de lei, când am terminat facultatea. După trei ani îţi dădeai definitivatul. După cinci ani treceai la altă categorie de sala­rizare, după zece ani la o altă categorie şi tot aşa. Nu poţi să spui că aveai bani foarte mulţi. Eu îmi aduc aminte că puteam să îmi fac vacanţele, să îmi cumpăr ceva în rate. De exemplu, atunci puteai să vezi Leningradul cu un salariu. Să faci un concediu, plătind înclusiv drumul, transportul şi mâncarea".

Prietenia cu fetele generalului Milea

Aura Dumitrescu a copilărit cu fetele generalului Vasile Milea şi au rămas bune prietene. Îşi aduce aminte de răposatul general cu mare plăcere şi îl descrie ca pe un om de mare bun simţ: "Este foarte dureros să vă povestesc de domnul Milea. Noi îi spuneam nea Val. A fost şeful unităţii de tancuri din Piteşti 01261. Tatăl meu era locţiitorul acestei şcoli. Pe tata îl chema Victor Domiţian. A fost un om deosebit, nu că este tatăl meu. A fost ofiţer de carieră. A fost ofiţer în Armata Regelui. A avut un pic de suferit, dar în ghilimelele de rigoare pentru vremea respectivă venea dintr-o familie sănătoasă. Totdeauna la dosar trebuia să scrie că ai o familie sănătoasă. Tata nu a fost niciodată om politic. Am locuit toţi într-un bloc. În blocul din faţa Bisericii Sf. Ion din Piteşti. Am copilărit împreună cu fetele domnului Milea. Un om modest, un om foarte muncitor şi foarte corect. Şi-a iubit meseria şi a urcat prin muncă toate treptele de avansare. Şi-a iubit foarte mult fetele şi le-a îndrumat ca să-şi poată face o carieră", a conchis profesoara Dumitrescu.
Citeşte mai multe despre:   special,   ştiu,   aura dumitrescu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de