Pentru agricultură, obiective îndrăzneţe, dar nerealizabile

După 20 de ani, directoarea ştiinţifică a Institutului de Economie Mondială, prof. dr Virginia Câmpea­nu, pe atunci cercetător ştiinţific principal la aceeaşi instituţie, comentează un material propriu în care releva poziţia României în producţia mondială şi europeană a unor produse agricole ca­racteristice sectorului agricol al ţării.

"Recitirea unui articol scris în colaborare cu redactorul ziarului Scînteia, Iosif Pop, în urmă cu 20 de ani, vă spun sincer că a constituit o curiozitate, pentru că îmi aminteam vag despre acesta. Aşa cum stabilisem, am făcut unele comparaţii privind tendinţele de dezvoltare pe termen lung, până în anul 2000, în România şi în ţările cu agricultură avansată." 

Astăzi, curiozitatea a îndreptat-o spre statisticile internaţionale existente şi în 1988-’89, cum ar fi FAO Production Yearbook, pe care le-a utilizat la vremea respectivă pentru comparaţii, dar şi spre statistica naţională care cuprinde şi unele comparaţii internaţionale – Anuarul statistic al României, INS 2007. "Am actualizat compara­ţiile internaţio­nale ale poziţiei României la aceleaşi produse agricole pe care le-am invocat în articol." Prof. dr Virginia Câm­peanu a constatat uşoare schimbări privind poziţia României pe piaţa mondială şi europeană a unor produse agricole:

În urmă cu 20 de ani, România asigura 1,5% din producţia mondială de grâu, situându-se pe locul 12 în lume şi pe locul 5 în Europa. "Pentru anul 2005, statisticile relevau: «România produce astăzi 1,2% din producţia mondială de grâu, situându-se pe locul 16 în lume şi pe locul 8 în Europa»." O altă informaţie: "În 1988 scriam: «La producţia de porumb (aproape 4% din producţia mondială) ne situăm pe locul 4 în lume şi pe primul loc în Europa». Până în 2005 am coborât până pe locul 9 în lume şi pe locul 3 în Europa, după Franţa şi Italia, fiind 1,5% din producţia mondială".

Rol mobilizator
O altă parte a materialului se referea la strategia de dezvoltare a agriculturii româneşti. "Până în anul 2000, obiectivele s-au dovedit, aşa cum menţionam, «îndrăzneţe», dar nerealizabile, având la vremea respectivă mai mult un rol mobilizator. Astfel, un obiectiv era să se asigure până în anul 2000 obţinerea unor recolte înalte şi stabile la cereale – de cel puţin 35 de milioane de tone anual. Cum relevă datele, în 2006, recolta de cereale boabe a fost de numai 15,7 milioane de tone. În zootehnie, unul dintre obiective era ca efectivele să ajungă «încă la începutul deceniului următor la peste 11 milioane de bovine, 15-16 milioane de porcine, 28-30 milioane de ovine, 80 milioane de păsări ouătoare». Consultăm cifrele pe anul 2006: efective bovine – 2,9 milioane de capete; porcine – 6,8 milioane de capete; ovine – 7,7 milioane de capete; păsări – circa 85 de milioane de capete, din care 50,2 milioane ouătoare. Rezultatul acestor «performanţe» actuale ale agriculturii româneşti se concretizează în deficit major al balanţei producţie-consum, majorarea importurilor de carne şi a contribuţiei acestora la dezechilibrul balanţei comerciale a României."

În ceea ce priveşte factorii de producţie, men­ţionaţi în articol, reieşiţi din programele vremii, care urmau să conducă la dezvoltarea agriculturii, "teoretic erau în pas cu tendinţele din ţările europene dezvoltate, practic însă criza alimentară în România anilor ’80 se adâncea tot mai mult", ne spune prof. dr. Virginia Câmpeanu. Tendinţele menţionate de dezvoltare a agriculturii, le socoteşte parţial valabile şi în prezent în ţările dezvoltate, în special din Uniunea Europeană. "Acum 20 de ani scriam: «Aplicarea rezultatelor cercetărilor biolo­gice, îndeosebi ale geneticii şi nutriţiei, bioingine­riei şi biotehnologiei la plante şi animale, consti­tuie doar o parte din aceşti factori şi poate cei mai eficienţi ai intensi­ficării şi modernizării viitoare a agriculturii ro­mâneşti. (...) (n.r. – se recomandă) redu­cerea substanţială a consumului de îngrăşăminte chimice şi de lucrări mecanice, creşterea ponderii metodelor biologice în sistemele integrate de combatere a insectelor şi a bolilor plantelor de cultură»."

Atenuarea crizei ­alimentare mondiale
În anul 2008, în condiţiile crizei alimentare mondiale, "preşedintele Băncii Mondiale, Robert B. Zoellick, a propus un plan de acţiune în zece puncte pentru atenuarea crizei alimentare mondiale, ca parte integrantă a unei politici alimentare globale, concentrate nu numai asupra crizei alimentare, ci şi a unor domenii conexe, precum sectorul energetic şi schimbările climatice. Unul dintre punctele pla­nului stipulează necesitatea ca sectorul privat să fie sprijinit, spre exemplu, în dezvoltarea suprafeţelor cultivabile şi a sistemelor de irigaţii, a reţelelor de distribuţie, a infrastructurii şi logisticii, în reducerea pierderilor, îndeplinirea standardelor de securitate alimentară, conectarea detailiştilor cu fermierii, finanţarea comerţului cu produse agricole".

În acelaşi an 2008, ca răspuns la criza alimentară mondială, Comisia Europeană a elaborat "un plan de acţiuni pentru creşterea ofertei agricole şi securitatea alimentară pe termen lung, din care menţionăm: întărirea sustenabilităţii politicii UE cu privire la biocombustibili – simulările efectuate până în prezent indică drept efect al creşterii ponderii biocombustibililor în totalul combustibililor (de la 1% în 2005 la 10% în 2020), creşterea cu 30 de milioane de tone a necesarului de materii prime; promovarea producţiei sustenabile de biocombustibili pe plan mondial; intensificarea cercetării-dezvoltării în domeniul agriculturii – prin al şaptelea program-cadru de cercetare, prin sprijinul financiar acordat sistemului internaţional de cercetare agricolă (în special a activităţilor Grupului Consultativ cu privire la Cercetarea Agricolă Internaţio­nală), care se situează în prezent la nivelul de 32,5 milioane de euro, pentru 2008 fiind prevăzută dublarea fondurilor, media anuală a următorilor trei ani urmând să ajungă la 63 de milioane de euro; menţinerea unei politici deschise, însă vigilente în domeniul produselor modificate genetic", încheie directoarea ştiinţifică a Institutului de Economie Mondială, prof. dr Virginia Câmpeanu.