x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Peripeţiile unui britanic în Delta Dunării: ţânţari, chiolhanuri cu peşte şi toasturi cu votcă

0
02 Dec 2009 - 00:00



În prima dintre cele trei vizite ale mele în Deltă am locuit în casa unui pescar din Murighiol (numele înseamnă în turceşte "lacul violet"), construit pe locul unei cetăţi genoveze, Genevis Kaleh, care se învecinează cu soluri bogate în sare.

Era în toiul verii. Pescarul, ca mulţi din Deltă, era de origine rusească şi, în ciuda muştelor şi ţânţarilor, a fost relaxant să mănânc, sub o boltă de viţă-de-vie, peşte proaspăt prins, să beau vin făcut de pescar din propria vie şi să fiu plimbat cu barca lui lungă şi joasă printre canalele pline de stuf, cu bâtlani şi alte păsări mai puţin cunoscute, înainte să pătrundem într-un lac unde am surprins un cârd mare de pelicani.

Vizita mi-a lăsat aşa o plăcută impresie, încât am vrut să mă întorc. Dar acest lucru a fost posibil, vara fiind pe terminate, abia la sfârşit de noiembrie 1981, într-o zi când am plecat din Tulcea spre Murighiol pe un drum cu mult noroi. Tulcea, deşi s-a modernizat rapid, are încă aspectul unui oraş oriental.

Începuse să plouă, în timp ce treceam printr-un sat în care avea loc o nuntă într-o biserică ortodoxă. Am tras pe marginea străzii, ascultând muzică şi, curând, precedat de o trupă formată dintr-un toboşar, un trompetist, un acordeonist şi un violonist, alaiul nuntaşilor s-a apropiat; mireasa era toată în alb şi tânărul ei soţ, timid, ducea lumânări lungi.

Unii dintre nuntaşi purtau basmale colorate şi un tânăr, cu o cămaşă albă, nouă, prinsă la spate, probabil un cadou pentru ginere, a trecut, potrivit obiceiului local, o cană cu vin prin fereastra deschisă a maşinii, astfel încât să bem în cinstea tinerilor căsătoriţi. Căruţe şi maşini mergeau încet pe lângă alai, ai cărui membri, în ciuda ploii torenţiale care se înteţea constant, refuzau să fie supăraţi şi au început să danseze hora, un dans popular în formă de cerc. Ultimul lucru pe care l-am văzut din alai a fost când a părăsit strada pentru a merge la una dintre casele din sat, unde se continua sărbătoarea. (...)

Am ajuns tot pe ploaie la Murighiol, la întâlnirea cu autorităţile locale, cu primarul Ion Vistireanu, în vârstă de 30 de ani, mecanic. Ne-a explicat că Murighiolul, care are 2.430 de locuitori, este cel mai mare centru din comună, care are şi alte sate, cu o populaţie totală de 5.064 de locuitori, dintre care 50% români, 30% ucraineni şi restul de origine turcă şi bulgărească. Erau chiar şi câţiva cetăţeni de origine maghiară, deşi Delta este departe de zonele cu populaţie ungară.

Domnul Vistireanu ne-a condus apoi, pe un drum noroios şi brăzdat de făgaşe, la casa unui pescar, Feodor Ignat, de 66 de ani, ucrainean, cu o soţie româncă, Daria. Era târziu pentru prânz, dar, cum se întâmplă, masa se prelungea mult spre seară. Doream să mănânc ca şi cum aş fi fost la un restaurant sau ca şi cum gazdele mele ar fi făcut-o dacă erau singure. Trebuie să îmi fi anticipat decizia, deoarece o masă pescărească a fost prompt servită.

Dar în primul rând o sticlă cu votcă ru­sească a fost deschisă, urmată de o alta şi, la sfârşit, de vinul gazdei mele, fiecare pahar fiind însoţit de tradiţionalul toast românesc "noroc!". Masa a constat din peşte. Mai întâi a fost crap prăjit, urmat de crap românesc şi chinezesc fiert, specii introduse în Deltă acum 25 de ani (există lacuri pentru creşterea experimentală a peştilor în apropiere, şi crapul chinezesc este una dintre speciile care s-au adaptat cu succes în apele locale), apoi ciorbă de peşte şi, la sfârşit, din nou, crap prăjit, servit cu sos de usturoi cu oţet. (...)

Viaţa de pescar este grea, mi-a explicat domnul Ignat. În martie, aprilie şi mai, cel mai bun timp pentru capturi, el, împreună cu alţi membri ai sindicatului pescarilor plecau săptămâni întregi, lăsau peştele în anumite locuri şi, când timpul le permitea, făceau mâncare şi dormeau pe ţărm. Pescarii din acea localitate au prins 31 de specii de peşte, printre care nisetru (cel mai important), crap şi somon. Între două şi trei tone de peşte erau consumate local, iar restul era trimis la Tulcea, unde 45 de tone de peşte erau conservate în cutii zilnic, sau în alte părţi ale ţării, unde era vândut proaspăt.

Ochii domnului Ignat strălucesc când îmi descrie pescuitul de nisetru, cel mai valoros dintre peşti, datorită icrelor sale negre. Cea mai importantă captură a sa a fost la începutul anilor '30, când a prins un sturion cântărind 160 kg, din care 17 kg caviar. Grupuri de 15-16 pescari mergeau la pescuit de nisetru. Pe când gura Deltei a fost deranjată de trecerea vaselor cu aburi, au schimbat locul de pescuit pe canalul Sf. Gheorghe, în ape mai liniştite, dar s-au întors la gură când s-a redus volumul traficului. Nisetrul, spunea, era atât de greu încât, după ce peştele era omorât, trebuia tăiat în trei bucăţi înainte de a fi cărat în barcă. Mi s-a spus că o staţie experimentală mare a fost construită pentru reproducerea artificială a nisetrului la Litcov, în Deltă, în cooperare cu ruşii, care aveau mai multă experienţă decât românii în acest domeniu.

Întunericul s-a lăsat acum peste Murighiol şi multele toasturi, întrerupte de notiţele mele, şi-au făcut efectul şi am vrut brusc să mă retrag. Dar vai! Satul nu avea canalizare, iar toaleta era în spatele unei grădini nămoloase. Ploaia cădea în timp ce am lipăit într-acolo. Când o doua vizită a fost necesară, după o oră sau mai târziu, ploaia curgea în torente şi m-am întors ud şi murdar în casă. În ciuda invitaţiilor călduroase de a merge la o nuntă, nu am vrut să sfârşesc cu o răceală puternică, deci, cu toată opoziţia, mi-am luat rămas bun de la gazde şi de la primar, care insista să mă întorc. Cum îmi explica faptul că de trei ani se pulverizau insecticide cu avionul, împotriva înmulţirii ţânţarilor, perspectiva unei alte vizite era mai atractivă decât oricând.
Andrew MacKenzie, Din volumul "Romanian Journey", London, Robert Hale, 1983, p. 35-36, 39-42
Traducere din limba engleză de Florin Mihai
Citeşte mai multe despre:   special,   calator in rsr

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de