Podul de la Mangalia s-a născut dintr-o tragedie

În 1989, Nicolae Ceauşescu a inaugurat podul de la Mangalia, care scurta şi uşura drumul spre graniţa cu Bulgaria de la Vama Veche. Despre istoria acestui pod ne povesteşte fostul ministru adjunct al Transporturilor, ing. Alexandru Dobre.

Cei născuţi mai devreme îşi amintesc, desigur, că drumul de la Mangalia, spre ministaţiunea 2 Mai şi mai departe spre graniţă trecea pe la coada lacului Mangalia peste un pod metalic basculant, adică se ridica de un capăt ca să poată trece vasele spre şantierul naval militar.

Prin anii ’83, probabil, s-a hotărât ca acest pod să intre în perimetrul şantierului naval militar ca şi alte aşezări militare. În consecinţă, circulaţia auto s-a deviat pe un drum secundar prin comuna Limanu, ocolindu-se până la 2 Mai circa 16 km.

Problema cea mai complicată de rezolvat era însă cu salariaţii şantierului naval Mangalia – şantier de construcţii şi reparaţii nave maritime, subordonat Ministerului Construcţiilor de Maşini. Această unitate industrială avea câteva mii de salariaţi şi transportul lor dimineaţa, după-amiaza, noaptea cu autobuzele era o problemă grea.

Atunci, cineva a venit cu ideea de a se amenaja peste lacul Mangalia un pod de pontoane numai pentru pietoni şi biciclişti. S-a făcut acest pod de pontoane, a funcţionat bine până într-o zi, când la o oră de vârf se întorcea schimbul I acasă. Din nu ştiu ce cauză, podul de pontoane s-a rupt şi elementele plutitoare ale acestuia au pornit în derivă. Se spune că au murit foarte multe persoane înecate. Oficialităţile au anunţat patru sau cinci morţi. La auzul acestei întâmplări, "tovarăşul" a dat ordin ca MICM să studieze construcţia unei pasarele, un "pod uşor" numai pentru pietoni. Comanda de proiectare a ajuns, cum era şi normal, la MTTC, la IPTANA.

Proiectanţii IPTANA şi-au luat sarcina în scris şi au început să conceapă schiţa şi să facă evaluări în diverse soluţii constructive şi ipoteze de calcul.

După normele de proiectare, orice asemenea pasarelă se calculează la "aglomeraţie" de 600 kg/mp şi se mai verifică şi stabilitatea la vânt.

În aceste ipoteze de calcul, pa­sa­re­la nu putea fi chiar un "pod uşor" şi s-a apropiat foarte mult ca dimen­-siuni şi costuri de un pod obişnuit. Proiectanţii de la MICM au prezentat singuri soluţia proiectată, inclusiv cu diferitele amenajări pe maluri. "Tovarăşului" nu i-a plăcut soluţia – "fiind scumpă" – şi între timp s-a organizat transportul cu autobuzele, (care mergea aşa cum mergea). În această situaţie, S. Curticeanu a tri­mis o scrisoare către ministrul de la Construcţii de Maşini, prin 1986, spre ştiinţă şi ministrului de la MTTC prin care spunea că tovarăşul a hotărât că deocamdată această lucrare nu este de actualitate.

Ca în fiecare an la această dată, "tovarăşul" era la Neptun împreună cu toţi cei apropiaţi lui. În această perioadă, miniştrii ti­tulari prindeau şi ei (cu mare greutate) câteva zile de concediu.

Deci, sâmbătă, 23 iulie, tovarăşul ministru Aron Pavel era în concediu de odihnă. Fiind un bărbat orientat, nu s-a dus la mare, ci a plecat în Ardeal, fără să lase prea multe amănunte. Eu, de exemplu, nu ştiam unde este.

În ziua de luni, 25 iulie '89, pe la ora 9:45, am primit un telefon de la Neptun, de la tov. Gh. Oprea:
– Măi, Dobre dragă, întreabă "tovarăşul" ce aţi făcut cu podul peste lacul Mangalia?
– Această lucrare a fost sistată ca proiectare chiar din ordinul tovarăşului de acum doi ani.
– Nu se poate, Dobre dragă!
– Avem un document în acest sens transmis de cancelaria CC cu semnătura lui S. Curticeanu.
– Aron unde este?
– Nu ştiu, în concediu de odihnă.
– Ce planuri aveţi pentru această lucrare?
– Nu ştiu dacă mai avem, că le-am transmis la MICM, ei sunt beneficiarul lucrării.
– Nu se poate! Ce-i spunem lui "tovarăşul"? Te rog să cauţi planurile, să iei şi proiectantul şi la ora 15:30 să fii la Neptun, la "Bazin".
– Dar când am eu timp să găsesc planuri, să iau proiectantul şi să fiu şi la 15:30 acolo?
– Nu ştiu, dragă, te intersează. Dar mai bine dă-i un telefon lui Milea că la ora 13:00 pleacă zilnic un elicopter de la Otopeni (militar) cu corespondenţa pentru "tovarăşul". Va ateriza la Tuzla.
– Am înţeles – şi am închis telefonul.

L-am sunat pe ministrul Milea Vasile pe telefon "S" şi mi-a spus cum să ajung la elicopter.
Cum era de aşteptat, proiectantul podului era în concediu. L-am luat pe directorul IPTANA, ing. Gheorghe Buzuloiu, care ştia lecţia foarte bine. Am găsit şi suficiente planşe, mai multe decât credeam eu.

La ora fixată eram la elicopter, un aparat cu care eu mai zburasem cu câteva zile înainte, întovărăşindu-l pe "tov." Milea pe Canalul Argeş.

În afară de mine şi Buzuloiu, mai erau la elicopter băiatul şi nora lui tov. Oprea Gh. Şi, bineînţeles, cei care însoţeau aparatul de zbor şi aveau grija corespondenţei.

Deşi era o zi caldă, sau poate tocmai de aceea am avut pe traseu două goluri de aer, înainte de traversarea Dunării şi aproape de Tuzla, că numai Dumnezeu ştie cum de nu ne-am prăbuşit, aşa de tare s-a dezechilibrat elicopterul. Cu aceste două duşuri tari am ajuns la ora 14:00 la Tuzla.

Aici erau mai multe maşini. Un Renault luxos a luat pe copiii tov. Oprea. Pe mine şi pe Buzuloiu ne-a luat o Dacia şi restul nu ne-a interesat. Ne-a dus la "bazin", de fapt o vilă cu birourile de lucru pentru cei care îl însoţeau pe "tovarăşul".

Tov. Oprea nu ne aştepta. A văzut despre ce-i vorba, a oftat şi a trimis după S. Curticeanu. Acesta a apărut greu, cu ochii umflaţi de somn şi de băutură. Ne-a întrebat, obraznic cum era:
– Ce înseamnă porcăria asta, de ce nu v-aţi ocupat de construcţia podului?
– Avem o scrisoare de sistare de la dvs. şi nu noi MTTC suntem beneficiarii – am zis eu.
– Şi ai de gând să-i spui tâmpeniile astea lui "tovarăşu'"?
– Dacă dvs. credeţi că sunt tâmpenii, nu le spun. S-a uitat pe documente şi a conchis.
– La ora 16:00 veniţi la Sala CPEx să prezentaţi planşele, aţi înţeles?

La ora 16:00 fix, după ce am trecut prin multe "filtre" şi eram recunoscuţi prin nişte dialoguri la staţii "radio-portative", am intrat în vestita Sală CPEx de la Neptun, având alături şi un constructor – Dulici.
Sală mare, impozantă, luxoasă chiar – fie iertat. După noi au mai venit: tov. Emil Bobu, tov. Gh. Oprea, contraamiral Muşat – comandantul marinei militare, şi Curticeanu, ge­neralul Neagoe şi, în final, "to­va­răşu'".

I-a căzut privirea pe mine, mă cunoştea din alte asemenea împrejurări:
– Ia ascultaţi, dragă! Ieri m-am plimbat prin Mangalia pe jos. Şi am vrut să trec spre şantierul naval. Mă uit de pod, întreb de pod şi aflu că noi de fapt nici nu l-am început. De ce?

Au început să curgă apele de pe mine, mi-am tras sufletul şi am zis:
– Tov. secretar general, vreau să vă informez că noi avem proiectul gata (aiurea), îl avem chiar aici. Suntem pregătiţi şi pentru execuţia cu materiale, cu forţa de muncă, constructorul este aici (şi am arătat spre Dulici), dar suntem în foarte mari discuţii cu M.Ap. Naţionale privitor la "înălţimea" liberă sub pod pentru trecerea navelor la şantierul naval militar (frumoasă recitare, îmi mai trag o dată sufletul). Noi am pregătit o soluţie pentru 26 m înălţime liber sub pod şi Armata ne cere 36 m. În aceste condiţii, podul se lungeşte foarte mult, trebuie demolate clădiri şi multe alte complicaţii.

Îl caută din priviri pe contraamiralul Muşat şi îl întreabă direct şi tăios:
– Pentru ce vă trebuie 36 m?
Au început să curgă apele de pe Muşat, eu m-am înviorat (problema se mutase în apele lui Muşat).
– Nu ştiu precis, tov. "Comandant Suprem", dar cred că e vorba despre "vedetele pentru paradă", ele au nişte catarge aşa de înalte – zice Muşat.
– Bine, dragă, dar voi n-aveţi atât cap să găsiţi o soluţie pentru "culcarea catargului", urcaţi podul până în cer, ce însemnează asta, dragă?

Mă simţeam cumva vinovat că-l băgasem pe contraamiral la încurcătură, dar adevărul era pe aproape. Ultima scrisoare venită de la MApN vorbea despre acea înălţime de 36 m, dar ea n-a mai apucat să fie comentată, pentru că între timp lucrarea a fost sistată prin scrisoarea lui S. Curticeanu de care am vorbit înainte. Prinzând curaj de pe urma acestei intervenţii pline de succes a mea, am dus discuţia mai departe.

Am prezentat împreună cu Buzuloiu trei planşe cu trei variante constructive şi l-am invitat să aleagă una.
– Care este mai ieftină, a întrebat (eram siguri), şi am arătat varianta posibilă de lucrat, celelalte erau mai mult nişte idei împrumutate din reviste de specialitate.
Am prezentat de fapt varianta studiată de IPTANA pentru înălţimea liberă sub pod de 26 m. S-au mai schimbat câteva cuvinte, se făcuse între timp aproape ora 17:45 şi ne-a zis:
– Bine, îl inaugurăm în vara viitoare, dar până în noiembrie să-i faceţi picioarele.
– Am înţeles! Ne-am strâns cu greu planşele, tremuram tot şi împreună cu colegii mei Dulici şi Buzuloiu am salutat şi am ieşit din sală. Pe hol, fericiţi, ne-am şters puţin de transpiraţie ca să putem prinde un tren din Constanţa spre Bucureşti.

Când eram gata de plecare se deschide uşa şi generalul Neagoe ne cheamă înapoi.
– Ascultă, dragă, dacă trebuie 26 m şi nu mai puţin?
– Am vrut să valorificăm con­diţiile pe care ni le oferă trenul – aceste boturi de deal –, explică Buzuloiu, dar se poate şi mai puţin.
– Să-l faceţi la 20 m deasupra apei!
– Să vedeţi… am vrut să zic că soluţia constructivă de la 26 m nu se mai proiectează la 20 m, dar mi-am înghiţit vorbele şi am zis şi eu:
– Se poate şi-l vom termina până în sezonul viitor.
– Bine! Şi ne-a lăsat să plecăm.

Am prins şi trenul şi până la Bucureşti eu mi-am făcut socoteli de execuţie, iar dl Buzuloiu tot învârtea planşele şi mai creiona câte o soluţie.

Am ajuns la Bucureşti pe la ora 22:30, ne-am strâns mâinile şi ne-am  dat întâlnire a doua zi, la ora 9:30, la mine, la cabinet. Când să ne zicem "la revedere" ne interceptează ofiţerul de serviciu pe minister, care ne-a transmis că a doua zi, la ora 9:00, trebuie să fim din nou la Neptun. Obosiţi, buimăciţi, puţin îngrijoraţi, prima reacţie a fost că ne-am gândit: cum ajungem?

Eu am instruit pe ofiţerul de serviciu să pregătească în acea noapte o maşină care să fie la Buzuloiu acasă dimineaţa, la ora 4:15, şi la mine, la 4:40. La ora 8:50 a doua zi eram la "Bazin", dar era o linişte care ne-a debusolat. S-a făcut 9:30, n-a apărut nimeni, pe la ora 10:00 a apărut tov. Bobu, care ne-a întrebat de ce am venit din nou? Încurcătura noastră era din ce în ce mai mare. Ce se petrecuse de fapt?

După plecarea noastră în ajun, după ora 18:00 pe răcoare, "to­va­ră­şul" a plecat cu însoţitorii să vadă cam pe unde va fi amplasat acest pod. Cu ocazia acestei vizite a văzut multe mormane de fier vechi în şan­tierul naval militar, a văzut că respectiva unitate militară are prea mult teren agricol şi a dat ordin ca a doua zi să vină ministrul Milea la Neptun.

Milea, care nu ştia ce a fost cu o zi înainte (contraamiralul Muşat n-a reţinut prea multe), el de fapt m-a convocat pe mine.

A fost o zi mai de suspans. Milea, având întâlnire ca şi noi la ora 16:00, a venit cu un elicopter pe la ora 12:00. Ne-am urcat în elicopterul lui, am făcut vreo trei ture cu două ate­rizări, ne-am lămurit că trebuia să-i de­mo­lăm nişte grote naturale în care avea "ob­uze", le-a tras câte un perdaf la mi­li­­tarii săi şi noi am plecat acasă cu ma­şi­na, ajungând devreme, pe la ora 19:30.

Este de prisos să spun că în vara lui 1989 tovarăşul a inaugurat acest complex de lucrări foarte impozant, ce se înscrie pe o lungime de circa 1,5 km. A fost un examen de competenţe al proiectanţilor şi constructorilor din MTTC şi în acelaşi timp s-a rezolvat o mare problemă de circulaţie vitală pentru SN Mangalia, dar şi pentru circulaţia spre graniţa cu Bulgaria.
Ing. Alexandru DOBRE