Protestele poetului

Luna martie a anului 1989 a fost marcată în România de semnele a ceea ce păreau viitoare şi serioase proteste, după modelul altor ţări din sistem.

După "scrisoarea celor şase" şi scrisoarea deschisă a lui Dan Deşliu, poetul Mircea Dinescu a început să facă valuri în presa de afară cu interviul acordat ziarului Liberation. Se aştepta ca alţi militanţi ai partidului şi scriitori să-şi declare deschis aderenţa la protestatari. S-ar fi înfiripat astfel şi în România emergenţa "restruc­tu­rării" într-un transfer calm şi lin al puterii.  

Mircea Dinescu nu era la primul gest de sinceritate politică asumată. În vara anului 1988, invitat fiind de Uniunea Scriitorilor Sovietici în Ţările Baltice, Dinescu şi-a exprimat, la Radio Moscova, entuziasmul pentru perestroika şi glasnost. A urmat  discursul intitulat "Pâinea şi circul", rostit într-un colocviu de li­teratură organizat de Academia de arte vest-berlineză.

"Minimum", publicaţie ce apărea în limba română în Israel, a tipărit în numărul său din aprilie, integral, textul acestui discurs. "Zidul Berli­nului este de felul său o operă de artă, o replică la Statuia Libertăţii, o întruchipare în beton a unei ideo­logii care a umplut lumea cu ziduri abstracte, care ne-au fost dăruite încă de la naştere; căci o dată cu laptele matern sugem şi ideologie", a spus Dinescu.

"România", a spus el, "e o ţară cu mireasmă de banană, azi aflată în plin avânt de construc­ţie a propriilor ziduri interioare... cu localnici care sufereau de rude în străinătate, cu graniţe închise şi transfugi consideraţi trădători. Scriitorii ei suferă uneori de inconş­tiente şi elegante deformări profesionale, căci într-un sistem totalitar anormali par cei care nu şchioapătă".

Mircea Dinescu era considerat li­derul generaţiei sale de poeţi. Sorin Alexandrescu îl descria astfel în prefaţa volumui de poezii "Moartea citeşte ziarul", tipărit penru prima dată la Amsterdam, în 1989. "Îl ştiu, din fotografii, doar privirea piezişă, dură, mefientă şi totuşi tandră, o imagine a adolescentului pe care am numit-o adesea Labiş şi în care ne plăcea să ne întrezărim portretul nostru ideal, ingenuitatea şi revol­tele noastre... Ani de zile, Mircea Dinescu a trăit probabil anotimpul poeziei."

Născut la 11 noiembrie la Slobozia, tatăl său era muncitor metalurg, iar mama casnică. În anii ’80 a avut diverse ocupaţii înainte de a deveni redactor la revistele Luceafărul şi România Literară. Preocupările sale literare au fost timpurii. A debutat la 17 ani în revista "Luceafărul", iar la 21 de ani, în 1971, a primit pre­miul de debut al Uniunii Scriitorilor pentru volumul "Invocaţie nimă­nui".

I-au mai apărut cărţile: Elegii de când eram mai tânăr (1973), Proprietarul de poduri (1976), volum care a primit premiul Uniunii Scriitorilor, dar şi pe cel al Academiei Ro­mâne, La dispoziţia dumneavoastră (1979), Te­roarea bunului-simţ (1980), De­mo­craţia naturii (1981), Exil pe o boabă de piper (1983). Cele din urmă vo­lume mai ales, şi Moartea citeşte ziarul, în special, au fost puse de cri­tici în categoria cărţilor "incomode", pentru că în ele "toate tabuurile actualului regim din România sunt încălcate aici cu o deconcertantă nepăsare.

Pentru intrarea în "elita culturală" a României – paşaport fiind pe atunci diploma de absolvent al învă­ţământului superior – boemul poet a urmat cursurile Academiei "Ştefan Gheorghiu". În 1989 era redactor la România Literară, căsă­torit şi cu doi copii.

La 14 martie a fost destituit de la Ro­mânia Literară, pentru că a parti­cipat "fără aprobare la recepţii date de ambasadele străine" şi că "a fost vizitat de ziarişti, scriitori şi diplomaţi din ţări socialiste şi capita­liste". După câteva zile a apărut in­terviul din Liberation.

Aşadar, în martie 1989, presa românilor din exil, Radio Europa Liberă, paginile de politică externă din presa internaţională au preluat cu mare interes, parţial sau integral, interviul lui Dinescu din Liberation, solidarizându-se cu protestele poetului care dobândeşte extraordinară notorietate. Mediatizat de presa internaţională pe tot parcursul anului 1989, numele lui Mircea Dinescu a fost interzis în mass-media din România până la apariţia sa de la 22 decembrie la TVR (cu celebrul îndemn al actorului Ion Cara­mitru: "Mircea, fă-te că lucrezi!").


Despre protestele sale din pri­măvara lui 1989, numărul 118/1989 al publicaţiei în limba română Lupta (Paris) scria ur­mă­toarele: "Vineri, 17 martie a.c., ziarul Li­beration publica un am­plu in­terviu – din care pre­zentăm mai jos extrase – al lui Mircea Di­nescu, poet de mare talent, năs­cut în 1950, autor a zece volume de versuri publicate în România.

În in­terviurile date anul trecut, cu oca­zia unor călătorii în URSS şi în Ger­mania Federală, Mircea Dinescu îşi permitea deja riscul de a spu­ne lucrurilor pe nume. Rechi­zitoriul violent, lucid, de o ucigă­toare ironie pe care-l face în interviul de acum situaţiei din Ro­mâ­nia este, fără îndoială, fructul unei meditaţii responsabile şi semnul unui curaj intelectual, egalat doar de marele său talent. Noua «in­telectualitate» al cărei portret a fost excelent conturat în eseul lui Lucian Raicu, unul dintre cei mai importanţi critici literari ro­mâni, exilat în Franţa de cu­rând, intitulat «Ten­taţia supra­­vie­ţuirii», acest erzatz este şi pri­ma ţintă a lui Dinescu".

După câteva pagini de citate şi de analize, articolul din Lupta se încheia astfel: "În urma inter­viului (...), Mircea Dinescu a fost plasat sub strictă supraveghere. I s-a luat carnetul de partid, a fost dat afară de la România Lite­rară, unde lucra, şi, înainte de a fi izolat la domiciliu, împreună cu soţia şi copiii, cu telefonul tăiat, Dinescu era urmărit pe stradă de nu mai puţin de opt securişti în civil."