x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Protestul poetului Mircea Dinescu la Uniunea Scriitorilor

0
21 Mar 2009 - 00:00
Protestul poetului Mircea Dinescu la Uniunea Scriitorilor Petrica Tanase/Mediafax Foto


"Încep printr-o povestire al cărei autor involuntar sunteţi. Cu câţiva ani în urmă aţi trimis într-o ţară co­mu­nistă din Extremul Orient doi poeţi români, spre a lua contact cu scriitorii de pe acele meleaguri..."



Domnule Preşedinte,
Încep printr-o povestire al cărei autor involuntar sunteţi. Cu câţiva ani în urmă aţi trimis într-o ţară co­mu­nistă din Extremul Orient doi poeţi români, spre a lua contact cu scriitorii de pe acele meleaguri.

În două săp­tămâni ei n-au reuşit să cu­noască nici un autor băştinaş, de­oa­rece acolo scriitorii, extrem de
bi­ne educaţi, au renunţat la vanitatea sem­năturii personale şi la pornirile in­dividualiste, fiind organizaţi într-un soi de cooperativitate ce li­vrează marfa anonim sau semnată în grup. Au văzut, în schimb, o capitală cu statui gigantice, cu arbori îm­brăcaţi în sticlă şi de­ve­niţi mo­nu­mente ale naturii, fiindcă Părintele Naţiunii s-ar fi sprijinit în copi­lărie de trunchiul lor, muzee fascinante în care au putut admira o scrumieră cu mucul original al ţi­gării fumate de acelaşi Părinte în adolescenţă şi un pietroi sacru pe care s-a odihnit la maturitate Vene­rabilul, cu străzi în care pietonii oferă străi­nilor zâm­betul ideologiei lor, de parcă li s-ar fi extirpat misteriosul or­gan ce produce omeneasca tris­teţe, cu micuţii elevi care ies din şcoli în pas de defilare, fericiţi la rândul lor de a fi cu toţii copiii ace­luiaşi Părinte.

Personajul principal al acestei po­veşti adevărate petrecute în Ex­tre­mul Orient este totuşi o inocentă "supă de gâscă ardelenească".

Întorşi dintr-o vizită de lucru la o fabrică model, unde au putut admira baletul mecanic al muncitorilor înfrăţiţi cu uneltele, ce complexau strungurile prin agilitatea şi perfecţiunea mişcărilor lor, cei doi ardeleni - fiindcă, uitai să vă spun, poeţii erau amândoi din Ardeal - şedeau pe terasa hotelului interna­ţional, la o măsuţă singuratică, în faţa unor ceşcuţe de ceai şi, vorbind de una de alta, într-un preludiu visător al dejunului pe care-l mai aveau de aşteptat preţ de două ore, unul dintre poeţi, neacomodat cu mâncărurile specifice locului, rosti: "Acu' ar fi bună o supă de gâscă cu tăiţei ca la noi în Ardeal". Sorbind din ceşcuţele de porţelan translucid ce vibrau parcă şi la adierea muso­nului, cei doi poeţi retraşi în singurătatea acelei terase aveau să ră­mână înmărmuriţi după două ore când maître d'hotel, însoţind chelnerul de servici, le depuse pe masă, victorios, un castron aurit în care biata gâscă aburea în compania unor tăiţei ardeleneşti. Nici damful plăcut al supei, nici zâmbetele cere­monioase ale purtătorilor ei n-au putut şterge groaza de pe chipul poe­ţilor care sorbiseră ceaiul din do­uă superbe microfoane de porţelan.

Domnule Preşedinte,
Mă îndepărtez puţin de tâlcul acestei poveşti spre a reveni în Bucureştiul anului 1989. De câteva luni sunt urmărit pas cu pas de nişte domni în civil care mă în­soţesc de la distanţă în pre­um­blările mele prin capitala Re­pu­blicii Socialiste România. Se­diul lor de bază e un microbuz al­bastru ce staţionează de obicei la capătul străzii mele, unde domnii respectivi învârt un pachet de cărţi de joc, ca să-şi mai omoare plictiseala până începe celălalt joc, al ur­mă­ririi, din clipa când îmi fac apariţia. În ultima vreme, celor patru domni li s-au alăturat două doamne care au ciudatul obicei de a şopti în interiorul unor pungi de plastic de provenienţă autohtonă nişte vorbe misterioase - iar domnii, scoţând de-a dreptul din sân nişte mici apa­rate, şoptesc şi ei la rândul lor ceva ce mie îmi scapă.

Scenariul e următorul: dacă mă urc într-un autobuz, unul dintre băieţii care se plimbă visător prin staţie se urcă şi el, restul echipei însoţind autobuzul de la distanţă într-un automobil Dacia. Dacă merg pe jos, mai coboară unul dintre ei şi, cătinel-cătinel, avem posibilitatea să admirăm în grup noua arhitectură bucureşteană. In­di­ferent în ce imobil intru - casă particulară sau instituţie - in­diferent de timpul cât zăbovesc, domnii sunt răbdători şi mă aş­teaptă. M-am obişnuit cu figurile lor şi aproape i-am îndrăgit. Să fie ei oare nişte timizi admiratori ai încă neîncheiatei mele opere de poet şi, cuprinşi de sfială, n-au curajul să-mi ceară autografe? Să facă ei oare parte din echipa viitorilor mei biografi, care nu vor să piardă nici un moment din traseele şi viaţa particulară a poetului? Sau sunt cumva ex­tra­te­reştri şi, în acest caz, n-ar trebui să mă adresez dumneavoastră, ci colegului dvs. de conducere, Ion Hobana, secretar cu probleme externe al Uniunii Scriitorilor, cel mai avizat expert în farfurii zbu­rătoare şi extratereştri din rân­durile partidului nostru?

Alt lucru ciudat e că ori de câte ori un prieten, român, german, ma­ghiar, evreu sau de altă na­ţio­nalitate, îmi dă telefon, anun­­ţându-mă că mă vizitează, cele şase persoane misterioase apar la colţul străzii. Şuşotind în pungile de plastic şi continuând să lu­creze la biografia mea ro­man­ţată.

Apariţia acestor domni am sesizat-o încă din vara anului trecut, după întoarcerea mea din Ţările Baltice, unde mi-am petrecut concediul la invitaţia Uniunii Scriitorilor Sovietici. Nu vă mai amintesc de faptul că, deşi fuse­sem invitat oficial, printr-o hârtie înmânată dumneavoastră personal de către secretarul Uniunii Scriitorilor din URSS, a trebuit să plec până la urmă cu greu, ca persoană particulară, după consumarea nervilor şi a unor insistenţe obositoare.

Interviul pe care l-am dat la Radio Moscova, în care îmi exprimam entuziasmul pentru efec­tele magice ale cuvintelor perestroika şi glasnost, sesizate de mine în presa şi la posturile de televiziune sovietice, precum şi în viaţa socială din republici, pârdalnicul interviu deci nu făcu o impresie prea bună anumitor urechi, cum n-a făcut, după două luni, nici discursul meu despre condiţia scriitorului, intitulat "Pâinea şi circul", pe care l-am rostit la un colocviu de literatură al Academiei de arte vest-ber­li­neze.

La acestea s-a mai adăugat şi faptul că, deşi trăim într-o ţară fără cenzură, manuscrisul cărţii mele de versuri "Moartea citeşte ziarul", acceptat de Editura Cartea Românească, a fost cenzurat la Consiliul culturii şi educaţiei so­cialiste, drept pentru care, fiind unic proprietar al acestui manuscris, m-am simţit îndrituit să-l export.

Iertată fie-mi trufia de autor, dar, după opt cărţi de versuri apărute ale Uniunii Scriitorilor şi unul oferit de Academia Română, începusem să cred cu naivitate că sunt un scriitor profesionist. În­cepusem să cred ca sunt un om liber, că m-am născut liber şi că voi muri liber, că libertatea este materia primă a me­seriei mele şi că fără ea nu pot exista.

Deoarece consider încă Uniunea Scriitorilor un sindicat scriitoricesc care trebuie să-şi apere membrii, vreau să vă reclam, domnule preşedinte, că la data de 14 martie, tot dumneavoastră, dar în calitate de conducător al revistei România literară, m-aţi anunţat oficial că am fost destituit din postul de redactor al revistei din pricina faptului că am participat fără aprobare la recepţii date de ambasadele străine şi că am fost vizitat de ziarişti, scriitori şi diplomaţi din ţări socialiste şi capitaliste.

Vă reamintesc ce v-am spus şi cu alte ocazii că un scriitor este în  primul rând o persoană publică şi că tot ce scriu şi gân­desc e adresat marelui public, fără vreo păr­tinire ideologică, că nu deţin secrete  de stat, că din chiar esenţa tragicelor secrete existenţiale şi profesionale se întrupează o eventuală operă şi că din însăşi dezvăluirea lor, din contactul nemijlocit cu oamenii, indiferent de culoare şi naţio­na­li­tate pe care dumneavoastră mi-o refuzaţi mie, pedepsin­du-mă şi arun­cându-mă în postura de şomer.

Nu v-a trecut probabil prin minte că din versuri nepu­blicate şi dintr-o semnătură pusă la index nu se poate în­treţine totuşi o fa­milie cu doi copii, cum nu v-a trecut probabil prin minte nici faptul că, în timp ce insinuaţi că am călcat un decret nepublicat oficial, articolele de bază din Statutul instituţiei pe care o conduceţi au fost încălcate în mod grosolan, Uniunea Scriitorilor fiind de mai bine de patru ani paralizată, Consiliul de conducere din care eu însumi fac parte nemaiprimind aprobarea de a se mai întruni.

Cu o clipă înainte de a vă auzi sentinţa, am crezut că m-aţi che­mat să semnăm împreună un act de dezaprobare pentru ares­tarea dramaturgului Vaclav Ha­vel, colegul nostru cehoslovac, şi faţă de sentinţa de condamnare la moarte a colegului nostru Sal­man Rushdie. N-a fost să fie, domnule preşedinte. Păcat.

Să revenim însă la lucruri mai vesele, domnule preşedinte, la supa noastră ardelenească.
Cu o săptămână în urmă, la cantina Casei Scriitorilor am ză­bovit la o masă cu poetul Dan Deşliu. După plecarea noastră, un coleg a asistat, fără să vrea, la o grotească scenă în care trei indivizi - extratereştri desigur - căutau furibunzi prin bucătărie o anumită farfurie ce zăbovise cu câteva felii de pâine pe masa noastră şi pe care din greşeală chelnerul o depusese la spălător printre celelalte farfurii inocente. Buclucaşa farfurie (ne)as­cul­tă­toare fu recuperată. Întâm­plarea mi-a fost şoptită - se şop­teşte, domnule preşedinte, se şopteşte peste tot -, astfel că am revenit la data de 14 martie cu gândul netrebnic de a fura farfuria. Stând la masă cu câţiva colegi, am fost surprinşi şi eu, şi Dan Deşliu, singurii care cu­noşteam povestea farfuriei, când în locul chiflelor de pe masă chelneriţa ne-a adus o farfurie nouă cu felii de pâine sub pretextul că e mai proaspătă. Dan Deşliu a subtilizat obiectul de porţelan vibratil şi l-a depus în geanta personală cu gândul de a-l studia în tihnă acasă. Sincer să fiu, aveam oarecare îndoieli că într-o cantină a scriitorilor din RSR pot circula pe la mesele gureşilor autori farfurii as­cul­tătoare. Şi totuşi, domnule preşedinte, supa de gâscă ardelenească îmi în­ghiontea scepticismul.

Ceea ce trebuia demonstrat s-a adeverit mult mai devreme decât ne-am fi aşteptat. Ei bine, în plină zi, în curtea Uniunii Scriitorilor, poe­tul Dan Deşliu a fost atacat de un individ în timp ce se suia într-un taxi, smulgându-i-se geanta de sub braţ, specialistul luând-o la fugă pe Calea Victoriei cu ponosita geantă de vinilin ce adăpostea un pix, un covrig şi o preţioasă farfurie.

Strigătele disperate şi fuga poetului Dan Deşliu după hoţul de farfurii a rămas fără rezultat, miliţienii aflaţi din bel­şug pe Calea Victoriei asistând cu o ti­miditate nespeci­fică la eveniment.
După toate aceste vesele în­tâmplări ce par halucinante, nu vă mai pot ura, domnule pre­şe­dinte, decât poftă bună.
Bucureşti, 21 martie 1989
Mircea Dinescu


Citeşte mai multe despre:   special,   presedinte,   domnule,   scriitorilor,   uniunii scriitorilor

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de