PTAP-ist de frunte ţara noastră a avut...

Încă nu-şi cunoscuse viitorii co­legi de trupă. Nici măcar nu-şi dorea să devină cântăreţ, ci actor. Iată ce-şi aminteşte Viorel Şipoş, din longeviva dar recent destrămata trupă 3rei Sud-Est, despre anul de graţie 1989.

"În luna martie tocmai mă mu­tasem cu familia din M. Kogăl­ni­cea­nu în Constanţa. Pentru mine a fost o schimbare de anvergură, practic am trecut de la sat la oraş. Ca urmare, am început să mă consider mai răsărit, am dobândit şi puţin tupeu, ce mai, mă credeam special nevoie mare. Putem să mănânc batoane de pâine, covrigi, să beau iaurt la sticlă, parcă dădusem peste bunătăţi cereşti. În plus, făceam cunoştinţă şi cu interminabilele cozi de la magazine. De la magazinele din Cons­tan­ţa, se-nţelege! De parcă ăsta era un pas înainte. Ţin minte că erau cozi infernale, de ore întregi, foarte lungi şi plicticoase pentru un adolescent ca mine, de 15 ani. Nu era nici un fel de ordine, toată lumea era disperată să apuce ceva, la foametea şi lipsurile care existau. Se buluceau peste tot femei, bătrâni, copii, era de fapt o în­grămădeală fără vreun sens anume, o situaţie tristă. Ţin minte că, odată, am stat la o coadă până noaptea târziu şi, în cele din urmă, ne-au chemat vecinii acasă că ne inunda­serăm, iar pe carne tot nu am pus mâna.

Dar am apucat să mă şi distrez pe atunci, cu toate restricţiile care existau. Cel mai mult îmi plăcea în tabere. Ni se organiza un program complet, eram plimbaţi pe munţi, ni se dădea tot timpul pateu, pateu dimineaţa, cu ceai, pateu la prânz, pateu seara, la cină. Făceam careuri, unde în fiecare zi elevii neascultători erau mustraţi. Pentru ceilalţi asta era o încântare deosebită. Intonam ne­numărate cântece patriotice, făceam foc de tabără, vizitam peşteri, vă­găuni – era frumos.

Îmi amintesc cu plăcere şi de zilele de duminică ale anului 1989. Atunci mergeam la cofetărie şi ne îm­buibam cu prăjituri. Erau, în gene­ral, bune şi ieftine, dar în acel an parcă se mai diminuaseră cantitativ. Ne mai distram şi la zile onomastice. Erau de obicei ţinute acasă la săr­bă­toriţi în sufragerie, venea toată lu­mea şi dansam grămadă acolo, o sticlă de vin ne ajungea la patru oa­meni. Ne descălţam, toată lumea purta ciorapi albi şi sacouri. Ascultam casete cu muzică de contraban­dă, era tare să ai muzică din străi­nă­tate. Cei mai "şmecheri" deţineau magnetofoane, tăiau benzile şi făceau mixaje, ăsta era maximul distracţiei pentru noi, pe atunci. Prima oară într-o discotecă am ajuns după 1989.

În 1989 mi se pu­sese pata să devin actor. Prin urmare, l-am bârâit pe tata la cap până când m-a dus la un curs de actorie ce se ţinea la «Casa de Cultură a Sindicatelor Constanţa». Aveam emoţii şi în acelaşi timp eram foarte bucuros pentru că, eram eu sigur, voi deveni actor. Însă, când am ajuns la destinaţie, surpriză mare! Am găsit închis şi un paznic de acolo i-a spus, mai pe ocolite, tatălui meu că venise un ordin de sus să se suspende toate cursurile. Se vedea că era foarte agitat, ne-a spus să venim altădată. Am fost foarte dezamăgit. În acea seară, când stăteam în faţa blocului cu băieţii, unul dintre ei mi-a spus să ascult Europa Liberă. Mi-a zis că era interzis să asculţi aşa ceva. Evident că, auzind asta, din seara aceea am devenit, cum s-ar zice, «client fidel» al acestui post. Îmi plăcea ce auzeam acolo, ascultam pentru prima oară adevărul, că lumea stă la cozi, că se moare de foame, că se dau pe cartelă alimente precum pâinea, laptele, uleiul şi salamul, că aveam două ore de program tv pe zi. Ceea ce nu înţelegeam pe atunci era următorul fapt: Cum e posibil ca în alte ţări să existe mai multe partide? La noi era unul şi bun. M-am obişnuit repede să ascult seară de seară Europa Liberă, îmi plăcea foarte mult. De atunci am început să privesc cu alţi ochi minciunile gogonate care se difuzau prin jurnalele tv, unde se lăudau cu tonele de grâu la hectar.

Aşa se face că am ascultat prima zi a Revoluţiei la Radio Europa Liberă. Se spunea că se trage în oameni, aşa că eram speriat. De fapt toată lumea era panicată, nu mai umbla nimeni pe străzi, era straniu, se vorbea de terorişti, de morţi, ni se transmitea să stăm în casă, că altfel vom fi îm­puşcaţi. Nu am ieşit, mi-era teamă, eram până la urmă doar un puşti obişnuit să stea la cozi. Asta cu toate că, în urmă cu puţin timp, fusesem ales să devin PTAP-ist (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei), mare onoare pentru perioada comunistă. M-au învoit de la ore alături de încă trei colegi, ne-au îmbrăcat din cap până-n picioare în albastru, apoi ne-au dat o pancartă mare să o ţinem. Ne-au dus în piaţa Ovidiu să asistăm la o cuvântare susţinută de nişte tovarăşi. Habar nu aveam cine erau aceştia sau de ce ne aflam acolo. Mă bucuram că scăpam de ore. Era, din câte se pare, o adunare, un miting. Ţin minte că nu auzeam ce se spunea, sau mai bine zis nu mă interesa. Din când în când strigam URAA, URAA! o dată cu mulţimea, apoi spuneam bancuri cu colegii şi apoi iar URAA, URAA. A doua zi ne-au dat carnetele de PTAP-işti. Oricum, în acea perioadă pe mine mă pasiona actoria, şi nu chestiunile de partid şi de stat. Antecedentele în acest domeniu nu erau însă din cele mai fericite: în clasa a cincea, când am jucat într-o piesă cu un subiect destul de complicat, ceva în legătură cu partidul, am încurcat borcanele, m-am bâlbâit pe scenă, iar piesa de teatru s-a scurtat. Profesoara s-a «bucurat» mult, mai ales că era în sală şi «cineva de la judeţ», iar piesa pe care o jucam noi era una de «rezistenţă». De atunci nu m-a mai ales nimeni să joc în piese de teatru în liceu, iar cariera mea s-a terminat brusc... în glorie.
Însă în 1989 eram, datorită coop­tării în PTAP, «fruntaşul în albastru»".