Puneri în scenă şi lucrături

La prima întâlnire, cea de la 22 mai 1968, când Nicolae Ceauşescu îi convocase pe "tovarăşii din conducerea Uniunii Scriitorilor" la "o discuţie, aşa, liberă, fără ordine de zi" despre pregătirea viitoarei conferinţe şi despre "ce probleme mai deosebite se ridică", a avut de fapt loc o violentă confruntare între grupul din jurul lui Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii, şi Eugen Barbu, în acel moment redactor-şef  al revistei Luceafărul.

Cu o artă desăvârşită a atragerii ina­micului în capcane ucigaşe, Stancu a deplâns - în faţa lui Ceauşescu - "slăbirea spiritului partinic în alege­rea, cântărirea şi publicarea materialelor" în publicaţiile Uniunii, şi asta "din dorinţa de a se face loc în publicaţiile noastre şi unor scriitori care mulţi ani n-au putut să scrie, fie n-au avut îngăduinţa să scrie, fie s-au ţinut deoparte".

Stancu dă şi câteva exemple de atrofie a vigilenţei politice - apariţia unui "articol elogios la adresa întregii activităţi a fostului profesor la Universitatea din Bu­cu­reşti Nae Ionescu", apoi "o serie de articole în care se prelua în în­tregime opera lui Eliade",  precum şi "publicarea în revistele noastre literare a unor materiale iscălite de oameni care altădată au avut cu totul altă poziţie politică".

A doua direcţie de atac - tinerii scriitori. În acelaşi stil de activist format la şcoala stalinistă, stil ce simulează o echivocă autocri­tică pentru a masca o maximă agresivitate, Stancu se referă la o şedinţă "cu câţiva din numiţii scriitori tineri", unde însă unii dintre ei "au spus lucruri pe care fără îndoială nu trebuia nici să le gândească, nici să le spună acolo". După câteva zile însă, miracol! Cei care "discutaseră lucruri care nu trebuie rostite într-o şedinţă de partid", povesteşte Zaharia Stancu secretarului general al partidului, au venit la el, au stat de vorbă patru ore, iar la sfârşit s-au declarat împotriva "vulgarităţilor care apar în presa noastră literară" şi pentru o dezba­tere a felului cum sunt conduse revistele Uniunii. Ţinta subînţeleasă e, desigur, revista Luceafărul.

Urmează Eugen Barbu, care dă impresia că nu înţelege nimic din ce se întâmplă. E foarte sigur pe el, e foarte ofensiv şi îl atacă dezinvolt pe Stancu, afirmând că nu altcineva i-a angajat pe cei despre care declară acum că "nu este de acord cu politica lor". Ca exemplu e dat Ion Caraion. Stancu, zice Eugen Barbu în faţa lui Ceauşescu, "a adunat în general elemente ostile regimului nostru pe care le-a pu­blicat cu o frecvenţă destul de mare".

Barbu recunoaşte că şi în revista condusă de el "publică Vla­dimir Streinu, care a fost na­ţional-ţărănist", dar precizează că, în articolele tipărite de Luceafărul, Streinu "susţine politica noastră", iar când "a dorit să publice şi alte lucruri, noi am căutat să-i modi­ficăm, să-i împie­dicăm anumite vederi". Tinerii, mai spune Barbu, sunt cumpăraţi de preşedintele Stancu din raţiuni de politică electorală, el le acordă împrumuturi enorme, chiar dacă au deja mari datorii la Fondul Literar. Acelaşi Zaharia Stancu, zice Eugen Barbu, "conduce trei instituţii de mare importanţă" (Uniunea Scriitorilor, Teatrul Naţional, revista Gazeta Li­terară), dar peste tot "sub un surâs se ascund cele mai mari ilegalităţi".

În faţa acestui atac direct, Stancu se ofensează patetic şi teatral (era una din tacticile lui) şi declară, prefăcâdu-şi vâsta în scut ("Iată-mă, tovarăşi, la 66 de ani...", "Eu am peste câteva săp­tămâni  66 de ani. Nu mai vreau să primesc palme"), că e profund jignit, gata să se ridice şi să plece, de nu s-ar afla în sediul Comitetului Central şi de n-ar fi prezenţi "tovarăşul Nicolae Ceau­şescu şi tovarăşul Mizil", gata să-şi dea demisia din toate cele trei funcţii, ba chiar să ceară permisiunea de a pleca şi din Bucureşti, "rog să fiu eliberat şi să mi se dea voie să părăsesc şi oraşul". Într-un crescendo bine controlat, Stancu nu ezită să evoce nici ieşirea din partid şi nici chiar plecarea din ţară, "dacă numai 2% din ce spune tovarăşul Barbu ar fi adevărat, personal m-aş socoti un om profund dezonorat, care nu are ce căuta înăuntrul partidului şi înăuntrul societăţii socialis­te".

Peste un deceniu, când Eugen Barbu va fi "dezavuat" printr-un co­municat al Uniunii Scriitorilor pentru un plagiat, va folosi şi el aceeaşi tactică, restituindu-şi teatral carnetul de partid, diplomele şi decoraţiile şi anunţând că va cere să i se dea voie să se stabilească în străinătate...

Acum însă, în luna mai 1968, în faţa lui Ceauşescu, Eugen Barbu este ţinta unor atacuri succesive şi, după toate aparenţele, dinainte preparate. Este atacat vehement de Geo Bogza, Ianos Szasz, Marin Preda şi Eugen Je­beleanu, acesta acuzându-l pe au­torul romanului "Groapa" că a "bat­jocorit memoria lui Alexandru Sa­hia" (Jebeleanu scrisese un lung poem realist-socialist intitulat "În satul lui Sahia"). Jebeleanu avea cu el - aşadar venise pregătit - un articol recent al lui Barbu şi-l întreabă pe acesta, ca la tribunal, dacă "ar avea curajul să citească aici, la Comitetul Central, în faţa tovarăşului secretar general al partidului nostru", ultima parte a textului, regretând că aşa ceva "încape în mâna tineretului nostru".

Barbu acceptă, dar Ceauşescu îi cere lui Jebeleanu să citească el acel pasaj. Jebeleanu citeşte, nu însă fără a preciza că "îi face rău să-l citească". Implicarea fiziologiei făcea parte din trusa de serviciu a activistului devotat. De aceea, spre exemplu, în 1972, Gheor­ghe Pană, secretar al CC al PCR, va pretinde că s-a îmbolnăvit văzând  la Teatrul "Bulandra" spectacolul "Revizorul" pus în scenă de Lucian Pintilie. "Am plecat bolnav de la acest spectacol de patru ore de vacarm, de aluzii transparente la adresa politicii noastre", declară el în faţa lui Ceau­şescu.

Tot Jebeleanu îi dă lui Eugen Barbu şi lovitura de graţie, afir­mând că nu reprezintă nici o tabără, că se bizuie doar pe revista pe care o conduce şi pe câţiva indivizi pe care-i influenţează în rău. "Unanimitatea scriitorilor se ală­tură de partid" - îl asigură Jebelenu pe Ceauşescu. "Tovarăşul Barbu are deocamdată o revistă cu câţiva oameni pe care a reuşit să-i contorsioneze sufleteşte, dar nu există două tabere."

Peste o lună, în iunie 1968, Eugen Barbu era scos de la Luceafărul, cu toata echipa lui. Ceauşescu fusese enervat de felul în care vorbise Barbu şi aproape că dăduse sarcină conducerii Uniunii "să acţioneze cu hotărâre" pentru a schimba situaţia de la revista Luceafărul. Victorie zdrobitoare aşadar pentru Zaharia Stancu şi cei din tabăra lui. Dar o victorie de moment.